Thomas Mann, Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner,

traducere de Alexandru David, Bucureşti,

Humanitas, 2013.

O nouă traducere în limba română a multcitatului eseu de Thomas Mann, la două sute de ani de la naş- terea lui Wagner (1813-1883), clarifică situarea acestei scrieri mai ales în linia relevanţei pentru stilul autorului lui Doktor Faustus1, decât în aceea a judecăţilor de valoare privind opera wagneriană.

Nici un scriitor, inainte de Thomas Mann, nu îndrăznise să considere muzica „meserie faustică”. Pe scurt, e o carte care rămâne importantă mai ales pentru bibliografia lui Thomas Mann, decât pentru aceea a compozitorului.

„Pasiunea pentru opera plină de vrajă a lui Wagner îmi însoţeşte viaţa de când am devenit pentru prima oară conştient de ea” , mărturisea romancierul. Prin mama sa, Julia da Silva-Bruhus, de origine german-braziliană, Thomas îşi descoperise aplecarea „sudică” spre muzică şi literatură, talent care avea să marcheze majoritatea descendenţilor familiei („nordicul” tată, deşi model prin seriozitatea muncii, neavând pe mâinile cui să-şi lase în seamă negustoria – cum nici personajul Hanno Buddenbrok nu avea să prefere negustoria tatălui, devenind muzician). Mai ales interesul pentru psihologia artiştilor, pentru „pătimirile şi măreţia maeştrilor” avea să rămână constant în creaţia lui Thomas Mann (nu fără o anumită legătură, s-a spus – lucru vădit apoi în jurnalul publicat postum – cu homoerotismul său reprimat). Muzicienii romantici şi mai ales multivalentul Wagner i-au inspirat o „dragoste fără credinţă – căci mereu mi s-a părut pedant să nu poţi iubi fără să crezi”. Această pasiune deopotrivă năvalnică şi sceptică, dar şi stimulatoare, însoţită de descoperirea gândirii lui Schopenhauer şi a lui Nietzsche, avea să deschidă o linie inconfundabilă în proza lui Thomas Mann.

Raportându-se la W