România aşa cum e ea, cu cele bune şi cele rele, este ţara în care trăim. O ţară în care multe din cele normale par nebunii în toată regula şi în care ne temem de multe ori să vorbim din varii motive.

Avem o familie ce trebuie întreţinută, aşa că nu ne putem expune unei perioade fără salariu, avem micile noastre greşeli din trecut şi nu vrem să le scoată nimeni la iveală....sau pur şi simplu nu avem chef. Nu avem motivaţia pentru a ne lupta cu diverşi pentru a schimba ceea ce nu ne convine pentru că nu vrem. Nu vrem să ne pierdem timpul şi nervii pentru cauze pe care le considerăm, din start, pierdute.

În România cei ce se află la conducere au de multe ori dorinţa de a promova aproapele pe considerentul că familia e pe primul loc şi copiii, soţia sau rudele, trebuie să se bucure şi ele de poziţia privilegiată a celui ce la un moment dat s-a trezit în postura de ŞEF. Şef al unei ţări, şef al unei părţi de ţară, sau pur şi simplu al unei minuscule şi neimportante instituţii publice. Dintr-o dată cei ajunşi sefi realizeză importanţa pe care ar trebui să o aibă rudele, îşi dau sema de extraordinarele calităţi ale acestora şi mai mult sau mai puţin public le promovează...Pe merit şi pe bune, pentru că ştiţi cum se spune...nu e vina lor că tatăl, soţul, unchiul sau amantul au rude aşa importante. Sunt specialişti, sunt performanţi, sunt muncitori şi e normal să li se aplice principiul meritocraţiei. Principiu ce trebuie să-i propulseze neapărat în funcţii importante, în posturi cu salarii pe măsură, sau pur şi simplu în relaţii contractuale cu statul sau cu diverse firme ce au legătură cu rudele. Nu mai contează că societatea nu e de acord cu ceea ce faci, pentru că cei 23 de ani de tranziţie au demonstrat că românii nu mai ştiu care e bun şi care e rău dintre politicieni şi-i aruncă pe toţi în aceeaşi găleată. Au demonstrat că nu reacţionează vehement la dive