În inima Dobrogei, la Canaraua Fetii, nu departe de Negru Vodă, se află cea mai veche mânăstire din România. O mânăstire rupestră, cu două biserici săpate în stâncile calcaroase de pe Valea Ceairului. O mânăstire din anii creştinismului timpuriu, care încă îşi ţine comorile ascunse, căci nu există bani pentru cercetarea lor. Pentru a continua o tradiţie monahală întreruptă acum o mie de ani, doi tineri şi vrednici călugări bucovineni au construit în apropiere o nouă mânăstire. Ei ţin vie amintirea vechii vetre monahale şi refac, prin rugăciune, comuniunea cu sfinţii ştiuţi şi neştiuţi ai Dobrogei.
Ca un cântec la frunză
Dobrogea din zona Mangaliei este verde. Un verde stins şi tomnatic, atins de iarnă şi de ninsorile de până mai ieri. Mugurii încă tac sub coaja copacilor, grâul încă nu strigă în verde crud pe câmpurile desfăşurate de-a lungul mării. Dobrogea este închisă sub un cer plumburiu, ca sub o pânză de cort. Satele ei se ascund sub bolta joasă. Casele sunt mici, pitite după garduri de piatră, de parcă ar vrea să se confunde cu valurile de pământ care cresc uneori din câmpie pe neaşteptate. Dobrogea este casa vânturilor. Din ea pornesc vânturile care mătură lumea şi de aceea păsările sunt aici mereu în zbor. Vara, vântul transformă aerul într-o pulbere fină, care te usucă pe picioare. Iarna, vântul face din zăpadă o fiară care înghite totul. În toate anotimpurile, Dobrogea răsună de vânt, ca de un cântec la frunză. Un cântec bizar, care însoţeşte legende fabuloase, turnate de vii în sare, şi care ţi se descoperă câteodată, spălate de vreun val al lumii. Prin acest tărâm căutăm Canaraua Fetii sau, mai precis, "grota fecioarelor".
Între sfinţi şi tâlhari
Legenda spune că pe Valea Ceairului, aproape de graniţa cu Bulgaria, îşi făcuseră sălaş, într-o stâncă, nişte tâlhari, care, la răstimpuri, răpeau
