Ruxandra Cesereanu,

Un singur cer deasupra lor,

Iaşi, Polirom, 2013

Nu am fost niciodată un fan al prozei practicate până acum de Ruxandra Cesereanu, mi se părea de la un punct încolo prea barocă, poetizantă, artificială, prea autoficţională, epatantă într-un fel care devine obositor. Nu m-aş fi gândit vreodată că Ruxandra Cesereanu va scrie o carte realistă. Ei, iată că a scris-o. Poate că fanii literaturii ei fantastice vor fi dezamăgiţi, dar eu mă declar de astăzi un fan iremediabil câştigat. M-am apucat de citit seara şi până spre dimineaţă nu am lăsat cartea din mână. Surprinzătoare reuşita formulei realiste pe care Ruxandra Cesereanu o adoptă în romanul Un singur cer deasupra lor, absolut surprinzător stilul, naturaleţea, neutralitatea „autorului” şi libertatea personajului. La drept vorbind, construcţia narativă nu este specifică romanului, sunt proze scurte, povestiri care nu se leagă narativ, ele însele un fel de cadre din viaţa personajului care concentrează o întreagă biografie, cu semnificaţia ei individuală şi tipologică. Ce uneşte aceste cadre, apoi aceste povestiri, între ele, alcătuind „romanul” unei ţări, este viziunea. Şi aici cred că Ruxandra Cesereanu a dat lovitura, ea a reuşit, cu mijloace stilistice în mod voit reduse la minimum, în felul unui cronicar, fără găselniţe narative sau focuri de artificii stilistice, doar înşiruind poveştile unor oameni „obişnuiţi”, în fond, nişte tipuri umane din România anilor 1945-1991, să obţină o frescă nu doar foarte complexă, dar şi foarte vie, emoţionantă. Toate povestirile te ating într-un chip tulburător, deşi sunt poveşti pe care le ştim, majoritatea, poveşti reale sau legende de pe vremea lui Ceauşescu.

Se ştie, mulţi oameni au uitat de teroarea regimului comunist, mulţi îl regretă pe Ceauşescu, se trăia mai bine pe atunci, pentru simplu motiv că ei au trăit mai bine, c