Virgil Mazilescu își purta cu el poeziile. Nu pe hîrtie, ci în cap. Nu în celebrul sac de mască antigaze – acolo se culcușea altceva. La masă, la crîșmă, cînd sticluța de vodcă era pe jumătate goală sau plină, cînd atmosfera sau vremea permiteau, sau nu, odată rotea niște ochi grozavi și începea. Așa am auzit, prima dată, versurile pe care le spun și eu acum: "transportul unui dulap vechi din sufragerie pe terasă de ce mă frămînta în ultima vreme atît de mult – doar prevăzusem totul pînă în cele mai mici amănunte…" Virgil avea prieteni buni și admiratori redutabili, Madi, Suciu, Frățilă și alții, puțini, care-l ascultau întotdeauna în extaz. Recita, adică spunea. Cu o enormă grijă pentru accent și tonalitate. Era atent ca un vultur la reacția publicului. Firește, visa, ca orice poet, să ridice stadioanele în picioare, dar se mulțumea cu ceea ce se găsea.
Prin '83, George Țâra înființase, la complexul Tei, un cenaclu multidisciplinar, "Pupăza din Tei", unde veneau dramaturgi, cineaști, artiști. Într-una din zile, duminică, era programat, pentru lectură, Mazilescu. Nu singur. Înaintea lui, niște arhitecți de toată isprava prezentau un proiect de sistematizare/salvare a Bucureștilor. Atunci l-am văzut prima dată cu foi dactilografiate în mînă. Era nervos ca un debutant și încerca să fie atent la prelegere. Un minut, două, după care răbdarea i s-a evaporat. A început să se agite. "Mai stau mult idioții ăia?" Întîi, cu voce șoptită. Apoi, mormăit. Apoi n-a mai suportat și a izbucnit: "Gata! Ajunge! Vreau să citesc!". Oamenii s-au uitat nedumeriți, au tăcut și au cedat locul. Ca un elev premiant, Virgil a pășit către podium.
Publicat în Cațavencii, nr. 15(93), 2013
Virgil Mazilescu își purta cu el poeziile. Nu pe hîrtie, ci în cap. Nu în celebrul sac de mască antigaze – acolo se culcușea altceva. La masă, la crîșmă, cînd sticluța de vodcă era
