În dimineaţa Crăciunului, până-n prânz, nu ieşise nici popa Milea din biserică, vine la doctoriţă fata Speranţei, Marinela, învăţătoare în sat şi cu lacrimi în ochi o roagă să lase tot şi musafiri şi masa pusă dichisit sărbătoreşte şi sarmalele clocotind pe plita încinsă, să-şi ia o haină şi ce mai trebuie şi s-o rupă cu ea, la fugă, în priporul Chivuleştilor fiindcă moare Speranţa!

-Nici nu mai vorbeşte, zice ea, nici nu mai cunoaşte, s-a făcut galbenă ca ceara şi răsuflă greu, zbuciumat ca şi când ar trage să moară şi nici tata nu e acasă, e cântăreţ la biserică, la Milostea, nu ştie săracu ce e în bătătură la el.

Spargem petrecerea pusă la cale, ce mai contează o masă de sărbători pe lângă nenorocirea abătută asupra colegului meu Leonică, fost olar, pe timpuri, apoi dulgher, şindrilar, tinichigiu de acoperişuri, meşter în jgheaburi şi burlane de tablă, ca să trăiască de pe o zi pe alta schimbând meseriile care mureau pe rând din lipsă de cerere.

-Nu mai e cerere, domnule Dinule, din oale de pământ nu mai bea nimeni apă, din talere nu mai mănâncă nimeni, şindrila nu se mai găseşte, acoperişurile de tablă şi jgheaburile le iei de-a gata. Am rămas tot cu meseria de bază, cântăreţ la biserică, însă Milostenii, dacă nu sunt chiar săraci, ca noi, Slătiorenii, sunt zgârciţi.

Şi îmi arată mâinile scorojite ca şi când ar fi fost cioplite în scoarţa unui gorun bătrân şi gata să se usuce... De muncit, aş munci, însă pe ce să mai puie mâna azi un om bătrân ca mine? Şi a început să-mi şi tremure...

-Dar Speranţa? întreb eu ca să-l mai trimit cu gândul spre muierea mai tânără ca noi cu un an, mi se pare, nu mai mult, poate nici atât; iute ca o vârdarie şi frumoasă, cu ochii înecaţi de o poftă de viaţă vecină cu lăcomia faţă de cumsecădenia mototoală a lui Leonică, lăcomie moştenită de Marinela până şi în mătasea părului, mirosind necontenit a frunz