Nu am date statistice precise, dar obiceiul continuării unor cărţi de succes trebuie să fie contemporan cu epoca serializărilor, a foiletoanelor, a fascicolelor – adică undeva pe la sfârşitul secolului al optsprezecelea, începutul secolului al nouăsprezecelea (în Franţa şi Anglia). Ea a corespuns modernizării tiparului, capabil să imprime publicaţii în zeci şi sute de mii de exemplare.

Drept urmare, s-a produs şi o rapidă „democratizare” a creaţiei: oricine putea avea acces la ziarul care conţinea, obligatoriu, şi fragmente dintr-un roman.

Se cunosc efectele acestor împrejurări asupra structurii romanului de secol nouăsprezece: impunerea unei modalităţi narative episodice în egală măsură flexibilă şi rigidă, respectarea strictă a temporalităţii, atenţia sporită la logica expunerii şi, pe cât posibil, evitarea unui stil parantetic. E de mirare că, sub astfel de constrângeri, autorii nu au neglijat analiza psihologică şi n-au abandonat grija pentru detaliu, metaforă ori chiar parabolă. Mai mult, s-a constatat că, în secolul al nouăsprezecelea, cei mai populari romancieri, publicaţi intens de ziarele şi revistele cu tiraj uriaş, au fost şi cei mai buni. După ştiinţa mea, nu există un alt moment în istoria literaturii în care „marii clasici” să fie, în masă, atât de intens prizaţi de cititorul de rând. Adică un interval în care esteticul şi succesul să fi coincis aproape total.

Modernismul a apărut şi ca o reacţie la acest univers parcă prea bine organizat. Fragmentarea, multiplicarea punctelor de vedere, renunţarea la prestigiul autorului omniscient au anulat – probabil pentru totdeauna – câteva din însemnele distinctive ale literaturii mimetic-realiste. Deşi lumea vrea în continuare „poveşti”, ele trebuie ambalate cu totul altfel decât o făceau Dickens, Thackeray, Dumas, Hugo şi contemporanii lor. Astăzi, un roman e musai să fie, pentru a se in