Dintre clasicii noştri, Ion Creangă a beneficiat în timpul vieţii de cele mai puţine comentarii. Titu Maiorescu a fost laconic şi prudent în a consacra o analiză critică specială poveştilor sau Amintirilor, ceea ce nu înseamnă că nu a urmărit cu atenţie fenomenul Creangă, în desfăşurarea sa; au scris cu destulă aplecare doar Mihai Eminescu, despre autorul de manuale, Ion Nădejde şi Eduard Gruber.

Imediat după moartea scriitorului, a urmat un val de interes recuperator. Contemporanii şi-au dat seama de valoarea celui dispărut, pe care până atunci îl trataseră cu destulă pasivitate, şi au încercat să îndrepte neglijenţa intervenită, poate şi din cauza lui Creangă însuşi, a firii sale multiple, destul de greu clasabile. Aşa se explică şirul de evocări ce încearcă să reconstituie portretul acestuia, din perspective diverse, de la A. D. Xenopol şi Gr. I. Alexandrescu la Iacob Negruzzi şi George Panu. N. Iorga este primul exeget care îl aşează pe Creangă, încă din anul imediat următor morţii sale, în orizont european, într-o paradigmă a „humoriştilor”, dar şi într-una a „stiliştilor”. Încât se poate spune că imaginea lui Creangă s-a cristalizat în timp, de-a lungul a trei-patru decenii, şi a împletit mărturia asupra omului cu perspectiva asupra operei, cele două dimensiuni susţinânduse, în majoritatea cazurilor, una pe cealaltă. Spre sfârşitul deceniului trei al secolului XX, când Jean Boutière se interesa insistent, în vederea elaborării tezei sale de doctorat despre Ion Creangă, corespondenţii din ţară aveau să-şi dea seama de puţinătatea datelor demne de a putea fi puse la dispoziţia cercetătorului francez, de inexistenţa unei ediţii critice a operei, demne de acest autor, şi de faptul că referinţele critice asupra sa erau inconsistente. De-abia după 1930 vor apărea contribuţiile de substanţă ale lui G. Călinescu sau Vladimir Streinu şi ediţia cu adevărat