Venind dinspre Salonic tot mai la sud, dincolo de muntele sacru al grecilor antici, Olimp, drumul se-abate, de la cetatea Promahonas, spre dreapta, pe valea râului Pinio, la Kalambaka. Străbatem şoseaua îngustă, săpată în stânci de izvoare cu debit bogat, precum cel al Afroditei, strălucind în verde-smarald, alături de care se află izvorul Sfintei Paraschiva, în care ne-am scăldat şi noi lumina ochilor. Odată ajunşi însă la Kalambaka, uitam tot ce-am putut vedea de la nord la sud, descoperind, instantaneu, un peisaj ciudat, cu zeci de coloane naturale din piatră, ridicate spre cer ca mâinile unui uriaş mitic. Suntem la Meteora! Locul acesta i-a atras, încă din secolul al XI-lea, pe schimnici. Regiunea nu era sigură şi, profitând de slăbiciunea Imperiului Bizantin, feluriţi duşmani ameninţau pacea oamenilor, iar acestora nu le rămaânea decât să găsească în credinţă un răspuns la angoase.
Din scrierile vechi aflăm că stâncile Meteorei ar fi fost aruncate de Dumnezeu din cer pentru a-i lasa pe asceţi să se roage. Monahismul a apărut ca un fel de refugiu în aceste locuri pustii şi inaccesibile. Primele mănăstiri, aşezate aproape neversosimil pe vârful a 24 de stânci – câte una pentru fiecare ceas al zilei (!!) –, au fost fondate începând din secolul al XIV-lea. Aproape de cer, ele poartă numele de “meteore” (în greceşte: “suspendat în aer”), iar fondatorii lor - Atanasie,Varlaam, sau Ioasaf - sunt veneraţi, astăzi, ca sfinţi ai Greciei ortodoxe. Dintre toate mănăstirile, numai şase au rezistat până astăzi, restul ajungând în ruină. Unele au fost prădate şi apoi părăsite, altele au fost distruse de raidurile aviaţiei germane care vizau rezistenţa greacă din munţi. În zilele noastre, peisajul magnific i-a incitat pe cineaşti sa realizeze aici o serie din filmele cu... James Bond! No comment!
Până la jumătatea secolului trecut, accesul în mănăstiri se
