Campioana olimpică de la Sydney era neastâmpărată în copilărie, exasperându-și vecinii cu săriturile exersate prin casă. Tatăl ei a luat-o de mână și a dus-o la gimnastică Sursa: AP PHOTO
Se spune despre gimnaste că n-ar avea copilărie. Încep sportul de la vârste fragede, iar anii cei mai frumoşi şi-i petrec în sala de antrenament. Andreea Răducan nu confirmă povestea. În biroul său de la Fundaţia Olimpică Română, fata care a scos oamenii în stradă în 2012, după nedreptatea trăită la Olimpiada de la Sydney, chicoteşte când îşi aduce aminte de copilărie.
Şotronul şi „elasticul”, jocurile copilăriei
„Am jucat şi eu şotronul, «elasticul », la un loc cu ceilalţi copii. De fapt, pe atunci, nici nu prea aveai multe alternative. Mă căţăram prin copaci, săream şi alergam prin casă. Cred că ăsta a fost şi unul dintre motivele pentru care tata m-a dus la gimnastică. Se săturase şi el să tot vină vecinii la uşă să-l atenţioneze că e prea mult zgomot la noi. Săracii, unii dintre vecini aproape că-şi deformaseră ţevile din apartament tot bătând în ele, doardoar mă voi potoli”, povesteşte, luminată de amintiri, Andreea. Tatăl medaliatei olimpice de la Sydney a jucat fotbal la FEPA 74 Bârlad. Părinţii lui însă, bunicii Andreei, nu l-au sprijinit îndeajuns.
„Din cauza asta, el a văzut în mine şi, mai apoi, în fratele meu, şansa de a-şi împlini un vis. Tata m-a sprijinit foarte mult. Când eram mai mică îmi amintesc cum îmi citea pagini din cartea «Nadia» a domnului Ioan Chirilă. Tot tata a fost cel care m-a dus la sala de gimnastică. Se întâmpla când abia împlinisem 4 ani… Mai târziu, când mergeam regulat la sală, l-am avut în grijă pe fratele meu Sorin, cu 3 ani mai mic decât mine. Îl ţineam de mână, mergeam la grădiniţă uitându- ne stânga-dreapta la trecerea de pietoni şi cu cheia atârnată de gât… Părinţii erau la serviciu”.
La Bârlad, în anii de înce
