Printre foştii sportivi care cred că, graţie fibrei musculare şi iuţelii reflexelor din tinereţe, li se şi cuvin diverse drepturi “în plus” - chiar şi acela de viaţă şi de moarte asupra sălbăticiunilor dintr-un ţarc “cinegetic” -, se află şi “ cel mai iubit om de afaceri român”. El este trecut binişor de vârsta întrebărilor – pe care nu pare să o fi traversat vreodată şi pe care  înţelepţii nu o  părăsesc vreodată – fiindcă ştie. Nici să înţeleagă nu  mai are nevoie, fiindcă iar ştie. Cât despre lectura unor cărţi, nu poate fi nicidecum vorba, întrucât, de data asta cu mult timp în urmă, el a învăţat să citească şi se descurcă mulţumitor. Cel mai bine stă însă cu aritmetica, unde adunarea şi înmulţirea banilor din conturile bancare personale  îi ies de minune, omul încadrându-se fără dubii în categoria sprinţarilor de succes.

Convins fiind că mereu are ceva important de spus naţiunii,  el constituie o frecventă prezenţă la microfoanele talk-showurilor de televiziune, unde explică tuturor, pe limba lui, “cum stă treaba”,  unde şi când “se merită  băgat banu’ ”, dacă şi de ce”vine investitoru’ ”, cum “judecă neamţu’ ” şi multe alte secrete nearticulate de om bogat sărac cu duhul.

Într-un astfel de interviu, aflat în compania unei fragile reportere,  el s-a lăudat cu propria tărie de caracter, afirmând că de la vârsta de şaisprezece ani nu a mai plâns vreodată. Cred că a spus adevărul, însă confuzia dintre tăria de caracter şi cea de stomac –  care, în fapt, îl caracterizează – este absolut firească, în contextul handicapurilor mai înainte enumerate.

La acest om, mai gravă decât lipsa lacrimilor îmi pare însă lipsa zâmbetului. Morocănos şi grav până la suferinţă, individul nu zâmbeşte defel, nu gustă glumele altora, se irită amarnic la cele făcute pe seama sa - ameninţând îndrăzneţul chiar “în direct” - , iar dacă, totuşi,  rosteşte el v