Scormonesc prin cărţile de bucate după o plăcintă de primăvară... Caut şi iar caut, până ce, din raft, cade... o casetă cu înregistrarea unei poveşti vechi. Şi a unei reţete la fel de vechi. Îmi place povestea, îmi place reţeta. Însă, după ce termin de scris, va trebui să trag o fugă în câmpie, la malul unui pârâiaş, să caut ingredientul atât de special de care am nevoie!
Dacă ar fi să ne luăm după reacţiile pe care le-au avut interlocutorii noştri auzind vorbindu-se despre “plăcinta de căpriţă”, într-un Top Ten al celor mai bune mâncăruri din câmpie ar trebui să considerăm coptura asta o delicatesă şi să o trecem, de departe, pe locul întâi.
Nouă ne-a vorbit întâi despre ea, la Hotarele, State Vâlciu: “M-am dus într-un an să verific secţiile de votare, la alegeri, şi omul de-acolo tocmai mânca, şi-l întreb: «Ce-ai, mă?». «Plăcintă de căpriţă.» «Aoleu, dă-mi şi mie!»”
Înţelegem din asta că nu poţi să nu pofteşti la aşa bunătate când se află pe masa... ori în traista altuia. Aşa că vrem să ştim mai multe. Ce e “căpriţa” asta? Ne-o şi imaginăm rupând cu dinţii coaja vreunui dud... Răspunsul ne descumpăneşte, o ţâră: “Ia, e o plantă de-i zicem noi capriţă. Nu-i ştiu numele ştiinţific. Seamănă cu loboda, numai că-i mai măruntă şi mai creaţă. Se adună frunzele astea când e ea mică şi-i fragedă. Se spală, se toacă. Se face un aluat pentru plăcinte, care cum îl ştie. Apoi, se amestecă brânza cu lapte, cu smântână şi ouă şi multă, multă frunză de-asta. Unii pun şi mărar. Se aşază o foaie de coca mai subţire jos, în tavă, se mai pune încă una, se unge cu unt şi se pune umplutura asta cu multă căpriţă. E aşa, ca o pastă, în care predomină frunza. Se mai pun deasupra două-trei foi de placintă şi-o coci.”
În sat, mama Lina, recunoscută pentru bucatele ei gustoase, ne mai taie din elan. “Io nu prea fac. Da... lumea face. Mai ales printr
