România continuă să fie, din păcate, ţara cetăţenilor suspendaţi din propriile lor drepturi cetăţeneşti.

România nu este o ţară de cetăţeni. Asta pentru că, în primul rând, membrii societăţii politice împărtăşesc şi promovează intens ideea potrivit căreia politicienii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii obişnuiţi, cei care alcătuiesc, aşa cum se spunea prin secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, „societatea civilă”.

Vă mai amintiţi, poate, dezbaterile parlamentare privitoare la declaraţiile de avere ale demnitarilor şi ale înalţilor funcţionari publici. Unii susţineau, pe atunci, că astfel de declaraţii încalcă drepturile celor obligaţi să le semneze.

La fel, când în Senat se dezbătea legea lustraţiei, unele voci s-au grăbit să susţină că legea în întregul ei, sau anumite articole ale acesteia, încalcă dreptul cetăţenilor de a fi aleşi, drept înscris în Declaraţia drepturilor omului.

Iarăşi, s-a dezbătut intens la vremea respectivă dacă o jurnalistă are dreptul să îl hărţuiască cu întrebări (eventual stupide) pe şeful statului şi dacă gestul acestuia din urmă (confiscarea telefonului jurnalistei) este o tâlhărie sau, dimpotrivă, un gest de legitimă apărare – o expresie a unui drept fundamental de care ar trebui să se bucure toată lumea.

În ceea ce mă priveşte, cred că demnitarii şi înalţii funcţionari publici (împreună cu liderii mai mari sau mai mici ai diferitelor partide) au mai multe obligaţii decât drepturi. Pe scurt: membrii societăţii politice trebuie să aibă mai multe obligaţii decât drepturi, prin comparaţie cu membrii societăţii civile. Asta mi se pare o condiţie esenţială a menţinerii unui stat de drept. Şi asta pentru că eu nu pot fi egal cu cineva care controlează serviciile secrete şi armata.

Niciodată nu i-am agreat pe politicienii care justificau scoaterea unor articole din anumite