Acestea sunt poveştile unor oameni obişnuiţi care au refuzat să mai trăiască în fotoliu. Istoriile lor recente se învârt acum în jurul unui concept: 42 de kilometri. Lungimea totală a marii curse cu viaţa.

Toţi cei care urmează să ia cuvântul au ceva în comun: într-o bună zi, s-au trezit nemulţumiţi de propria viaţă. Motivele sunt mai multe: de la simplu plictis şi nevoia de a face mişcare pentru a ieşi din rutină şi sedentarism, dezamăgiri profesionale, la cauze fizice, obezitate şi chiar spaima de moarte. În moduri diferite, fiecare dintre ei a descoperit, sau redescoperit, alergatul.

Asta la nivel primar, pentru că, în substrat, există aspecte mult mai profunde: lupta cu sine, nevoia de a se autodepăşi, necesitatea autoeducării, până la gradul de exactitate al unei maşini. Apoi, spre final, cursa în sine, marea bătălie cu asfaltul, deshidratarea, creierul ce-ţi strigă să te opreşti naibii odată, să te aşezi liniştit, să bei o bere şi nu te mai chinui de pomană cu lucruri d-astea groaznice.

De la acel moment, vieţile lor s-au modificat total. Sigur că da, alergatul este un hobby, în prima fază, dar atunci când îţi programezi întreaga viaţă în jurul lui, când te antrenezi aproape zi de zi, când visezi doar momentul în care îţi vei depăşi ceea ce, odată, părea o limită de neatins, ei bine, atunci, fuga asta organizată devine un stil de viaţă. Iar în jurul acestui concept modern şi de multe ori golit de prea dese utilizări stau poveştile acestor oameni, al căror mare vis a fost să poată spune, clar şi răspicat, următoarea propoziţie: „Am terminat maratonul“.

„M-am apucat din frică de moarte“

Emilian Isailă (45 de ani) e ziarist şi are la activ zece maratoane terminate şi alte patru neterminate. Îşi aminteşte cu precizie fiecare detaliu legat de momentul în care a decis să se apuce de alergat. Şi asta nu pentru că ar fi vreun maniac al det