În 1750, saşii ocupau mare parte din oraşul Bistriţa, iar în cele 23 de localităţi ale districtului reprezentau aproximativ 70% dintre locuitori. Ţinutul săsesc a ajuns însă să numere în 2011 nici 500 de saşi. Dispariţia saşilor din judeţ şi din Bistriţa se datorează atât evacuărilor masive, cât şi atitudinii ostile a românilor.
Saşii reprezentau în 1750-1800 aproximativ 80% din populaţia Bistriţei, pe când românii, prezenţi exclusiv în suburbii, doar 19%. De asemenea, saşii reprezentau mai mult de jumătate din populaţie în localităţi precum Sigmir, Vermeş, Satu Nou sau Dumitriţa.
Saşii încep să fie „strânşi cu uşa” încă din 1921, de introducerea limbii române în administraţie şi restrângerea proprietăţilor funciare săseşti, în urma aplicării reformei agrare. Acest lucru nu a pus însă în dificultate cultivarea limbii, menţinerea şcolilor sau dezvoltarea activităţilor economice.
Prima măsură care va duce la dispariţia saşilor este înrolarea a 5000-6000 de etnici germani din nordul Ardealului în Waffen-SS. În 1944, în condiţiile în care frontul sovietic se apropie de linia Carpaţilor, autorităţile germane ordonă evacuarea populaţiei germane din nordul Transilvaniei.
Aproximativ 30.000 de persoane, adică 95% dintre saşii din ţinutul Bistriţei au fost evacuaţi. La valoarea anului 1944, se estimează că bunurile abandonate se ridică la aproximativ 500 de milioane de dolari.
Evacuările au lăsat Bistriţa cu doar puţin peste 850 de saşi, majoritatea, 461 în municipiu, şi judeţul cu 6.000 de locuinţe şi gospodării libere.În satele pustiite au fost colonizate peste 2000 de familii de români, atrase de dobândirea unor bucăţi de pământ şi de locuinţele libere existente.
În anul 1945, 3600 de etnici germani s-au întors, găsindu-şi casele ocupate, pământuirile redistribuite şi o atmosferă ostilă, atât la
