Este din ce mai evident pentru mai toată lumea, chiar şi pentru talibanii şi mujahedinii din USL, că această alianţă de conjunctură devine din ce în ce mai dizarmonică, din ce în ce mai frecvent răzbat stridenţele unor critici reciproce nemenajante, fireşti şi oarecum îndreptăţite, până la o oarecare limită.

Problema celor care nici nu am crezut în remanenţa şi rezistenţa acestei uniunii electorale, mult dincolo de raţiunea pentru care a fost înjghebată, este că nici alternativa Opoziţiei la aceste dizarmonii ale Puterii nu pare mai consonantă, mai congruentă cu sine.

USL are o problemă care nu mai este doar de imagine, deşi strategii politici din umbră fac eforturi susţinute pentru a păstra disensiunile doar în această zonă aparentă a comunicării interne. Problema este că electoratul care a investit încredere în această uniune cvadripartită heteroclită, are în mod explicit şi o serie de aşteptări, conforme cu promisiunile făcute, care nu se prea grăbesc să devină realitate, ceea ce crează şi alimentează o nelinişte din ce în ce mai iritată. Ori atunci când nemulţumirile trebuie decontate, evident fiecare din cei patru componenţi ai USL încearcă o derobare de responsabilitate şi un discret transfer tot mereu în curtea altor aliaţi. De unde şi disensiunile. Pentru că PSD insistă obsesiv să tot repete că guvernul este al USL, asta în vreme ce în executiv se regăsesc membri din toate cele patru formaţiuni, PNL invocă faptul că i s-au concedat ministere descărcate de conţinut şi putere reală, de fonduri, defilând cumva cu frâna de mână trasă, conservatorii au tot subliniat că portofoliile deţinute de ei sunt aproape retorice, iar UNPR chiar e mulţumit că are doar un vicepremier şi ăla fără portofoliu efectiv. Adică, una peste alta, vechea deresponsabilizare a unei formule executive policolore, în care toată lumea participă, dar de fapt nu se bagă nimeni, p