Dacă la melodia de top Persuasion am mârâit (recunosc, nu-mi place nici acum), am avut în acei ani de început ai mei întru ascultarea Măriei Sale, Muzica Bună, trei alte melodii santanistice care m-au făcut să acord grupului atenţia cuvenită: Black Magic Woman (compusă de Peter Green, Fleetwood Mac) şi, mai ales, binomul Samba Pa Ti/ Oye Como Va. Da, aşa da (mi-am zis)! Dintr-o dată, am simţit aerul proaspăt de trupă cu personalitate: suna altfel, vrând-nevrând sesizai sunetul distinct de altceva din generaţia rockerilor acelor ani şi, de când musiu Carlos îşi făcu simţită prezenţa sonoră, e greu să nu-l identifici (eu unul pot spune, cu mare marjă de încredere, dintr-o „mulţime” de chitarişti, care este Santana, acelaşi lucru pot să-l fac şi pentru alţi „musi” care sunt baza mulţimii, deschise şi la dreapta şi la stânga, de chitarişti solo).
Sunt multe lucruri care-mi plac din piesele interpretate/compuse de Santana (multă vreme am crezut, de exemplu, că Black Magic Woman este compoziţia lui), aşa cum sunt destul de multe lucruri care nu-mi plac la ‘mnealui, muzical, cel mai evident apărându-mi, peste ani, ciocnirea (io aşa am considerat colaborarea lor) Devadip-ului cu Mahavishnu John McLaughlin. LP-ul comun, Love, Devotion, Surrender (1973), realizat când ambii erau sub influenţa şarla…, pardon, guru-ului ăla, Sri Chinmoy, nu este, pentru mine, decât o întrecere stil dragster, adică „Bre, care „bagă” mai mare, nu pe 400 m, ci pe 40 minute (sau câte-or fi) de LP?”.
Că nu mi-a plăcut şi pentru că le cam ghidona „şinmoiu” bibilicile, e de înţeles, dar nu e chestie doar de ambâţu’ că io, structural, am mari probleme cu cei care vor şi cred că mă vor face să se gândească în locul „meu”. N-o să mă ia cu magnetu’ nimeni, niciodată, spiritual, d’aia cred că nu am sentimentu’ ăla, nu-l pomenesc explicit, că tot despre Cineva, care Le ştie El pe toate e vorba