Parte din ieşenii care nu se pot obişnui cu noua faţă a oraşului sunt poate prea conservativi, prea serios, grav şi definitiv acroşaţi unei imaginii mai bucolice, uşor interbelică, departe de ceea ce ştim cu toţii că reprezintă astăzi marile capitale europene, deopotrivă venerabile şi moderniste până la a fi nonconformiste sau avangardiste.
Iaşul încă nu pare a-şi fi găsit acest echilibru, acest melanj armonios între tradiţia monumentelor consacrate istoric şi modernismul uşor futurist, până la a defini identitatea unui tot complementar. De unde şi alăturarea, uneori insolită, a unor obiective edilitare care dovedesc deopotrivă lipsa de viziune peisagistică urbană şi maniera întâmplătoare în care are loc inevitabila dezvoltare a oraşului. Ceea ce îi poate chiar conferi un plus de personalitate identitară. Nu vom enumera exemplificările acestor contraste insolite, pentru că nu ne asumăm competenţe pe care nu le deţinem în realitate, legate de această arhitectură peisageră.
Cert e că ieşenii care se vor fi născut mai an nu se vor mira în exces de ciudăţenia acestei urbe, în care poţi găsi şi poţi păşi, în maximum un ceas, prin mai multe oraşe, din mai multe secole. Prin Sărărie sau Moara de Vânt încă mai sunt uliţele din vremurile lui Creangă şi Eminescu, prin Dacia ori Alexandru încă bântuie aerul proletar al societăţii socialiste multilateral dezvoltate, prin zona industrială ruinele definesc disperarea şi abandonul post-capitalist, centrul civic poartă încă patina libertinajului arhitectonic din perioada ceauşismului luminat, iar actualul complex rezidenţial din noul centru al Iaşului trepidează ca un veritabil down-town occidental. Pentru cei mai recenţi ieşeni, aşa arată oraşul, aşa este el acum, poate altfel decât pe vremuri, dar, fără termeni de comparaţie, n-avem decât a lua lucrurile ca atare şi a ne împăca cu situaţia.
Toate prefacerile ca
