Schimbarea nu va veni niciodată de la mila patronului, ci de la demnitatea antrenorului
Tot numărîndu-i pe antrenorii reciclați de 30 de ori cu de-a sila de la începutul campionatului, riscăm ca, din pricina mirărilor, să ratăm fondul problemei. Iar fondul problemei nu stă în mulțimea, ci în specializarea acestora: cu trei-patru excepții, lotul național de rotiți și plafonați de elită adună numai tehnicieni care nu au avut niciodată ambiții la titlu. Sîntem, foarte probabil, fotbalul cu cei mai mulți antrenori care garantează salvarea de la retrogradare. Iar faptul care face din această stranie ofertă, plătită adeseori cu niște contracte ca pentru titlu, un dat românesc în exclusivitate e că jumătate din ei au reușit să retrogradeze echipele pe care trebuiau să le salveze. Și nu numai o dată!
Ciudățenia nu se oprește aici. Cîțiva patroni îi angajează ca salvatori și apoi îi dau afară pe antrenorii care și-au dovedit cu prisosință și de ani buni limitele, de parcă lumea ar începe și s-ar termina cu aceștia. Treburile au stat la fel și cu străinii aciuați pe la noi. S-ar părea că e vorba de un gen de orbire proprie fotbalului autohton sau, și mai rău, de un soi de îndărătnicie de îmbogățiți care preferă să piardă banii cu găleata decît să-și recunoască nepriceperea la oameni. Ca să faci bani nu-i obligatoriu să ai și simțul persoanei. Cumperi omul și-l lepezi cu aceeași degajare cu care cumperi o haină.
Faptul care impune însă o discuție aparte nu privește nici amatorismul unor investitori, nici vanitățile feudale ale acestora, ci caracterul deficitar al antrenorilor resemnați la condiția de manta de vreme rea. La cît de grăbiți sînt aceștia cu declarațiile de încredere și de loialitate la angajare, ne-am aștepta la un pic de răzvrătire atunci cînd primesc un picior în fund. Numai că lumea fotbalului e mică, iar zicala “Stăpînul mă scuipă, stăpînul