În anii '70, Ceauşescu a fost un mare partizan al împrumutării României de pe pieţele internaţionale. N-a fost vizită în 1973 unde să nu fi cerut bani cu împrumut. În condiţiile dictate de el - desigur.
În aprilie 1989, Nicolae Ceauşescu a anunţat cu tot spectacolul propagandistic de rigoare că România achitase integral şi înainte de termen „datoria externă“, pentru care supusese populaţia la multe privaţiuni. Decizia - controversată în plan economic - generase nemulţumirea surdă a oamenilor obişnuiţi, puşi fără vrere la un efort economic considerabil. În 1989, s-a anunţat pe ton triumfalist doar „lichidarea datoriei“. Dar când fusese făcută, în ce condiţii şi ce se făcuse cu banii împrumutaţi - nu s-a mai spus. Datoriile fuseseră contractate la finele deceniului şapte şi începutul deceniului opt, Ceauşescu fiind atunci cel mai mare partizan al împrumutării României de pe pieţele internaţionale. Politica externă, în anii ei de aur, fusese şi o goană continuă după credite destinate industrializării rapide.
România, caz unic în lume
În afară de reorganizări, forţarea investiţiilor a fost a doua cale prin care Nicolae Ceauşescu spera să ajungă în paradisul dezvoltării. Deceniul opt a cunoscut un galop investiţional fără precedent, în care au fost vizate atât investiţiile materiale, cât şi cele umane, investiţiile din surse proprii ca şi cele din surse atrase.
În anii ʼ70, România a alocat investiţiilor peste 30% din venitul naţional (33,7%, respectiv 36%, pe cele două cincinale), caz unic în lume. Creşterea investiţiilor (a fondului de acumulare, după cum se numea acest indicator în economia socialistă) s-a făcut, evident, în dauna sumelor pentru consum.
În cincinalul 1970-1974 au fost planificate investiţii în valoare de 540 miliarde lei, aproximativ 100 de miliarde pe an. De pildă în 1973 au fost planificate aproape 100 miliarde de lei in
