Şi-a petrecut toată viaţa în Primera Division. Şi-a luat numele de la un martir al creştinătăţii. La debut, era înconjurată de flori, iar fotbaliştii alergau printre miresme: “San Mames”
“Iubiţii mei, zic să purcedem spre a vota. E contra cineva?”. Mîinile rămîn la locul lor. “Buuun, asta e! Băiete, notează! Astăzi, 10 a lui decembrie, anul 1912, noi, Adunarea Generală Extraordinară, am decis începerea construcţiei unei noi arene de foot-ball. Gata? Dă să semnez!”.
Cel care glăsuieşte e don Alejandro de la Sota, presidentele. Om de mare cultură, formatat la Londra… Peste 10 zile, în miros de Crăciun, dimpreună cu alţi şase mustăcioşi, “marcanţii” trupei, bat la uşa arhitectului Manuel Maria Smith Ybarra. N-are decît 34 de primăveri, dar e recunoscut, deja drept iscusitul urbei. “Apreciate domn, venim la dumneavoastră cu solicitarea realizării unui proiect pentru o arenă foot-ball-istică. Cea de acum e neîncăpătoare”.
Lamiako, Jolaseta, Indautxu…
Manuel e dibaci, a “mirosit” că vor veni la el, aşa că şi-a făcut lecţiile, nu-i nepregătit. Juma’ irlandez, juma’ basc, e cel care a introdus stilul englezesc în arhitectura locală. Cunoaşte că trupa a mai jucat la Lamiako, s-a mutat pe “Jolaseta”, dar acum vrea ceva cu ştaif. Munceşte şi de Anul Nou. Face proiectul, desenează. E gata! Şi e aprobat! Toată afacerea costă 50.000 de pesetas. Aşa estimează el. Puţin peste 300 de euro, azi. Mustăcioşii se adună, pun ban pe ban, se mai face şi o subscripţie publică, se ajunge la 40.770 de pesetas, nu-i tot monetarul, dar se dă drumul la treabă.
Primul loc ales, Indautxu, n-a trecut examenul. S-au gîndit, atunci, că lîngă Biserica Sfîntului Mucenic Mamas ar fi loc. Afară din oraş… Mamas, Mames cum ii ziceau ibericii - “cel alăptat” -, fusese un baieţel ucis, la 16 ani, de prigoana contra creştinătăţii, pe vremea lui Aurelian, pe la 275. Îl aruncaseră
