Am ţinut cu Nole. Zgura sângerie de la Monte Carlo mi-a adus în minte zgura palidă a Madridului – acolo, în 2009, Novak Djokovici a pierdut un meci înspăimântător, de 4 ore şi 3 minute, după ce a avut trei mingi de meci la Rafael Nadal.

Un meci ca o rană, pentru mine, comentator din studio, darmite pentru Nole, care declara că i-au trebuit luni de zile ca să şi-l scoată din minte.

Şi Nole a închis acum rana. A câştigat în două seturi, 6-2, 7-6, la un Nadal care n-a mai fost împăratul pământului roşu. Deşi i-au intrat destule din loviturile lui năpraznice cu forehandul, Rafa a greşit prea mult, primul set încheindu-l cu o dublă greşeală, iar în setul secund nereuşind să valorifice două break-uri. În tie-break-ul final, n-a luat decât un punct.

Şi totuşi, făcuse break la 5-5.

Ce vreau să vă povestesc s-a petrecut tocmai la punctul cu care Djokovici şi-a pierdut serviciul la 5-5.

După un schimb de mingi istovitor, de aproape 20 de lovituri, Nadal trimite o minge mai scurtă, Djokovici avansează, bagă umărul în faţă şi plezneşte un rever lung de linie, lovitura lui decisivă favorită.

Câteva grăunţe de zgură între minge şi linie – out.

Nole face ochii mari, îndurerat, şi ridică degetul cerând ochiul de şoim electronic. Dar simte verdictul.

Ce-a făcut însă Nadal?

La reluarea cu încetinitorul văd ceva uluitor: după ce se uită la urmă, Rafael Nadal, de 8 ori consecutiv campion la Monte Carlo, arată cu racheta spre exterior, out, cu o expresie din ochi şi buze care-i spunea, sincer, lui Nole: „A fost un milimetru out, ştiu ce simţi, îmi pare rău, era punctul tău, muncit, dar a fost out...”.

În deceniile de când văd feţe de jucători, n-am întâlnit, într-un asemenea moment decisiv, pe vreunul care să nu exprime siguranţă şi bucurie reţinută când indică arbitrului, adversarului, tribunelor, infimul out care îl prop