Filmele americane ne-au deformat percepţiile şi ne-au lasat să credem că tehnologia pusă în slujba legii poate să găsească un individ cât ai clipi. Atentatele de la Boston au scos la iveală limitele tehnologiei. Iar căutarea celor doi atentatori a mai scos la iveală şi altă limită, cea a jurnalismului cetăţenesc. Milioanele de ”sherlock holmeşi” mai mult au stricat decât au ajutat.

Ultimele secvenţe ale capturării lui Djohar Ţarnaev au arătat cum poliţiştii utilizează instrumente de ultimă generaţie. Un robot echipat cu camere video s-a apropiat de barca în care se ascundea suspectul iar un elicopter dotat cu obiective cu senzori de căldură verifica mişcările lui Ţarnev, în beznă. Ca-n filme, am zice acum. Erau însă doar ultimele minute ale unei urmăriri de peste 24 de ore fără succes. Ba chiar de câteva zile, dacă luăm drept început al căutărilor momentul exploziilor de la maraton. Şi-atunci unde a fost tehnologia în aceste zile? Cum de nu tehnologia a ajutat la primul contact dintre autorităţi şi atentatori ci flerul unui poliţist de campus, un ”sectorist” i-am fi zis acum câţiva ani, devenit erou după ce şi-a pierdut viaţa într-un schimb de focuri cu suspecţii ”şapcă albă” şi ”şapcă neagră”.

Până la acest nefericit eveniment americanii trăiau cu impresia că SUA sunt deja un soi de ”Big Brother”, că autorităţile le verifică toate scrisorile electronice, că sunt supravegheaţi non-stop, că e plin cerul de drone ale serviciilor de informaţii, că nu pot să facă un pas fără ca agenţii să ştie. Că, ce s-o mai lungim, trăiesc într-un stat poliţienesc unde peste libertatea lor au pus bocancul ”agenţii”. Urmărirea fraţilor Ţarnaev ca în Afganistan, cu blindate pe străzile unui oraş modern american, adică prin mijloace mai degrabă folosite într-un război civil clasic, a arătat limitele tehnologiei fie că aceata e în mâna FBI, CIA sau a altor agenţii de securitate