Prea preocupaţi de congresul, fără vreo miză politică naţională, al PSD, comentatorii politici şi mass media românească au trecut en passant peste alegerile prezidenţiale din Italia. Desfăşurate în aceeaşi perioadă cu congresul PSD, între 18 şi 20 aprilie, alegerile prezidenţiale italiene, dincolo de premiera realegerii unui preşedinte, Giorgio Napolitano, invită, într-o ţară precum România în care criza politică este endemică, la reflecţie. Căci există o dublă semnificaţie a acestei realegeri excepţionale (tradiţional, dar nu constituţional, un preşedinte italian nu se reprezintă pentru un al doilea mandat): ieşirea dintr-un impas politic prin căutarea celui mai larg consens posibil, dar şi intrarea într-o fază prezidenţialistă de facto a regimului politic italian. Prezidenţialismul lui Napolitano este însă unul de salvare naţională şi nu poate fi comparat nici cu cel al lui de Gaulle din 1958, nici cu prezidenţialismul neconcretizat al lui Scalfaro, în Italia, după 1992 în timpul scandalului Cu mâinile curate.
Prin realegerea lui Napolitano, Italia a reuşit, cel puţin pentru moment, să depăşească apogeul crizei politice provocată de rezultatul votului din februarie de la alegerile parlamentare. Câtă vreme mandatul preşedintelui se încheia pe 15 mai iar un nou preşedinte nu putea fi ales consensual, ieşirea din impas se dovedea foarte grea. Chemat să candideze abia cu ocazia celui de-al şaselea tur Napolitano, odată ales, a deschis calea celui mai larg compromis posibil pentru ieşirea din criză. Şi, după toate aparenţele, a pus şi condiţii care să faciliteze punerea în aplicare a recomandărilor comisei de "înţelepţi" pe care o convocase la începutul lunii aprilie şi care îşi făcuse cunoscute concluziile acum câteva zile.
Preşedintele Republicii italiene este ales, pentru un mandat de şapte ani, de un colegiu al marilor electori în urma unui scrutin un
