În ultima perioadă se manifestă destul de pregnant cei care atacă biserica ortodoxă română. Unii par a o înjunghia de-a dreptul alţii o atacă cu laşitate periodic, prin încercări nevoalate de subtilitate – lovituri multiple superficiale sau de tatonare, asemenea unei tentative continuate de asasinat.

Din start vreau să precizez că nu sunt un practicant al dusului la biserică. Fac parte din acea largă categorie de enoriaşi ipocriţi care frecventează biserica o dată pe an , de paşte, punându-mi şi atunci întrebarea , căreia îi tot amân cu o anumită temere răspunsul, dacă merg la o slujbă sau la o adunare de socializare. Mă consolez cu ideea că punând două lumânări, dintr-un automatism ce mi s-a creat în copilărie, sunt prezent totuşi la biserică.

În concedii obişnuiesc să opresc şi să vizitez vechile mănăstiri aflate pe traseul meu. Le privesc mai ales din perspectivă istorică şi cu ochi mai degrabă scrutător – metehne luate din procuratură – decât spiritual-evlavios. La botezuri, nunţi sau înmormântări particip de regulă doar la partea a doua.

Relaţia mea cu religia? Chipul luminat al măicuţelor de la o mănăstire din jurul Bucureştilor atunci când împreună cu un coleg, mai păcătos decât mine, le-am restituit, evident pe bază de proces-verbal, o icoană veche ce le fusese furată şi apoi descoperită la o percheziţie în casa unui hoţ.

Nu înţeleg însă agresiunile furibunde asupra unei instituţii faţă de care, din punctul meu de vedere, ar trebui să manifestăm mai multă condescendenţă.

Venite din partea unor persoane pe care părinţii le-au botezat totuşi în rit ortodox stai şi te întrebi cu uimire dacă ideile pe care le vehiculează sunt cu adevărat produse de grădina personală sau le-au preluat brut cine ştie de unde, fără a le mai trece prin filtrul propriului instrument de gândire.

Unii sunt supăraţi pur şi simplu că se construieşte cat