Zilele trecute, în timp ce mergeam cu microbuzul dintr-o parte în cealaltă a oraşului, mi-a atras atenţia o femeie cu doi copii. Doi băieţei, înfofoliţi cu fulare şi căciuli, pentru că afară era destul de frig, unul în braţele mamei pentru că avea mai puţin de doi ani, iar celălalt ţinut de mânuţă. Din cauza defectului profesional poate, simt nevoia să intru în discuţie cu oamenii din jurul meu, să le cunosc poveştile, vieţile. M-a uimit la această femeie, care avea mai puţin de 30 de ani, privirea. Era una specială care arăta determinarea, lupta şi poate chiar nevoia de ajutor. Am ajutat-o să-şi găsească un loc în microbuz şi am intrat în vorbă cu băieţelul mai mare. Dintr-o dată femeia îmi spune: „Nu vorbeşte, e autist!” Am înţeles atunci privirea femeii şi când am intrat în vorbă cu ea, un sentiment de admiraţie m-a cuprins.

Mi-a explicat că, de aproape un an, şi-a dat seama că are un copil cu probleme şi de atunci, în permanenţă, a început să lupte pentru el. Merge aproape zilnic la Centrul de autism Micul Prinţ şi acolo a învăţat cum trebuie să lucreze cu el. Cum trebuie să îl determine să râdă, să zâmbească, să o privească în ochi. Pentru aceşti copii şi pentru familiile lor, fiecare gest este important. „S-a schimbat mult de când ne ducem la Centru şi după ce plecăm de acolo lucrez eu cu el acasă. A început chiar să spună câteva cuvinte şi într-o zi, când i-am spus că plecăm la bunica, şi-a ales singur hainele din dulap. Pentru el este foarte mult. Se supără, uneori este şi agitat, dar eu trebuie să rămân constantă şi să îl fac să intre în contact cu mine şi atunci când face ceea ce trebuie să îl laud în permanenţă”, povesteşte femeia.

Dintr-o dată am realizat că femeia aceasta a învăţat tot ce se putea şti despre această boală şi mai ales, despre comportamentul pe care trebuie să îl aibă cu fiul ei, astfel încât progresele mici pe care a încep