Ești nesigur pe tine în relația de cuplu? Ești dependent de părerile și aprobările celorlalți? Ești încă puiul mamei? Mergi la psiholog, este mai ieftin decât să divorțezi.
Am cunoscut „bărbatul vieții mele“ (sau varianta masculină – „femeia vieții mele“), ne iubim la nebunie, nu putem trăi unul fără celălalt, orice despărțire, chiar și de câteva zile, este simțită ca un gol dureros în suflet, ce ajunge, parcă, să doară și fizic.
Iubirea este așa de mare, încât am senzația că nu suntem decât noi doi pe lume, ne suntem suficienți unul altuia, nu mai vedem, nu mai auzim în jurul nostru. Am vrea să fim una, o singură ființă, să ne bucurăm pe deplin unul de altul, să fugim pe o insulă și să facem acolo o familie.
Exaltați?! Dar cine n-a trecut prin asta? Măcar o dată în viață. Mie îmi place partea cu insula. Observați cum, instinctiv, îndrăgostiții intuiesc ceea ce ar trebui să facă atunci când își întemeiază un cuplu, însă nu o fac.
Nu, nu să plece de nebuni pe o insulă, eventual pustie, că nici nu sunt atâtea insule pe lume, ci să trăiască unul cu celălalt (ca un cuplu), ca și cum ar fi pe o insulă. Adică, pentru relația lor să conteze fix doar ei doi. Exclus terții…
Un cuplu este format dintr-un el și o ea; când apare și a treia persoană (adult), deja este cam multă înghesuială. Și disconfort.
Consilierii „dezisteresați”
Nu, nu vorbesc despre terți referindu-mă la tânăra cu picioare superbe și ochi de zână, care-i face ochiade lui, sau la tânărul cu mușchi și buze cărnoase care se ține după ea, ci la oricare ar fi ei, terții, indiferent cum arată și ce vârstă au, a căror părere începe să se facă simțită în cuplul format din el și ea. Acești terți sunt consilieri „dezinteresați“, care știu cel mai bine ce ar trebui să facă el sau ea în relația de cuplu. De obicei, intervenția în relația altora se face, desigur, în „interesul“ ace
