Acest comentariu este un apel adresat tuturor celor interesati sa citeasca mai departe. Scriu astazi, nu in calitatea mea de om de comunicare, de membru în cadrul unui board de conducere, sau de presedinte de comisie, nici în vreo alta calitate oficiala. Astazi scriu din perspectiva unui om obisnuit iar gandurile de mai jos au la baza increderea mea in piata libera si in aplicarea unor principii de bun simț.
Multe pot fi spuse si s-au spus despre cea mai recentă decizie a guvernului referitoare la ordonanta de urgenta publicata in Monitorul oficial, in seara de vineri 12 aprilie (cand savuram o bere undeva in Dorobanti), ordonanta menita, in teorie, să modifice regulile și reglementările media și ale publicității, având ca scop transparența, crearea locurilor de muncă și combaterea corupției. Scopuri nobile toate, pe care nu le-aș contesta și cărora nu m-aș împotrivi, daca intr-adevar acestea ar sta la baza initiativei despre care vorbim.
În orice caz, în calitate de fiu al unui profesor/învățător, consider că elevii care nu sunt familiarizați cu o anumită temă ar trebui să înceapă cu ABC-ul acesteia, pentru a defini așa cum trebuie termenii și pentru a descifra ce înseamnă de fapt și de drept această ordonanță guvernamentală.
Pe parcursul săptămânii trecute, o mare parte din atenția mass media și a titlurilor puse pe scandal s-au axat pe termenul de „rabaturi”. Acestea includ încercări slab voalate ale celor care sunt pro ordonanță de a posta în mediul online articole – apeluri prin care să ceara cetățenilor să oprească rabaturile, înfățișând agențiile ca pe niște „rechini”, etc. Bănuiesc, după modul în care ei gândesc, că dacă faptele nu se potrivesc argumentului, atunci trebuie schimbate faptele.
Cuvântul malefic „rabaturi”este înfățișat de către autorii ordonanței de urgenta de modificare a legii audiovizualului și de catre așa-zisii prof
