Există o diferenţă semnificativă între critica aplicată pe cărţile „întunecatului deceniu literar nouă“ (cu formula lui Radu G. Ţeposu) şi cea care, în epoca următoare, analizează şi evaluează aceleaşi opere, fie în prima lor ediţie, fie într-una nouă. Diferenţa nu este numai una de individualitate şi personalitate critică, dat fiind că e greu de găsit după 1990, în noile promoţii, un interpret de poezie de fineţea lui Lucian Raicu sau a lui Gheorghe Grigurcu. Un „progres“ pe această linie ar fi mai greu de conceput. Dar şansa criticului şi istoricului literar de azi este că, trăind şi scriind în libertate, el poate spune mai mult (nu neapărat şi mai bine) despre o carte apărută în epoca unui control ideologic strict şi a unei cenzuri tot mai agresiv-absurde.
Poate fi acum numit, menţionat explicit, abordat frontal şi încadrat într-un context totalitar ceea ce, în anii ’80, putea fi doar sugerat, implicat, subînţeles, ambalat perifrastic şi exprimat parabolic, într-un atemporal în care interpretul se refugia odată cu autorul. Din acel atemporal simbolic şi evazionist, construct deopotrivă al scriitorului şi al criticului complice, putem „ieşi“ spre realitatea ce a determinat acest tip de proiecţie (meta) literară; şi, încărcaţi (ca şi cei care au trăit-o) cu datele ei, vom restabili elementul de greutate şi de tensiune al unei poezii „pure“ şi „anistorice“. Căci formatul totalitar nu este, pentru toate operele scrise înainte de 1990, exterior, circumstanţial şi detaşabil de literatura publicată atunci. El a provocat reacţii de respingere făţişă, în cazul disidenţilor, dar şi reacţii literare de anihilare, în cel al rezistenţilor. În această din urmă categorie intră şi Nora Iuga, iar reeditarea cărţii sale din 1986, Piaţa cerului, oferă prilejul de a vedea pe text în ce măsură se poate vorbi de o literatură fără legătură cu epoc
