Îmi place din ce în ce mai mult politica. Mă gândesc la faptul că aş putea avea şi eu o carieră de succes în domeniu dacă o oarecare stânjeneală faţă de vecinii mei de palier nu m-ar împiedica să mă afişez în public. Aşa încât chibiţez. Ca la meciurile de fotbal trăite din faţa televizorului, că nici măcar pe stadion n-am elan să mă duc, darămite să-ncerc să focalizez mingea! Şi cu politica, aşijderea! Dacă n-ar fi fost ei, cu siguranţă aş fi fost eu! În condiţiile actuale însă, ei fiind prezenţi, eu nu mai ştiu care este locul meu. Unde să mă aşez , în rândul oamenilor cinstiţi, vreau să spun corecţi, nu “cinstiţi”, ca la şpriţ. Ce a înţeles mintea mea aburită de idealuri e că trăim o Daciadă a corectitudinii şi a altruismului, că ne-am angajat într-un fel de cincinal dedicat propăşirii naţiei. Am ajuns la concluzia că noi, plebeii, nu ne ridicăm la altitudinea aspiraţiilor celor care ne păstoresc. A celor care au nevoie de un timp de gândire, zece-două zeci de ani, pentru a se lămuri ce e cu noi... ce anume dorim... care ne sunt aspiraţiile... în fine...încotro ne îndreptăm...şi până la urmă... fără resentimente şi fără teatralisme... chiar e nevoie de noi?! Cum ar fi lumea fără noi, neputincioşii? Fără noi, ăştia, care suntem tributari coşmarurilor, transpiraţiilor, crispărilor, atacurilor de panică? Mai bună! Cum ar fi lumea fără năuci, fără bezmetici? Orientată către nord! Vreau să mă înec în cada deziluziilor mele, a speranţelor trădate, a exploziei de iubire, dar constat că nu mai curge apă caldă, mi-e frig, îmi pun halatul pe mine şi “dau pe ştiri”. Andrei Chiliman mestecă între dinţi nişte cuvinte care n-au nicio legătură cu venitul acasă după o zi de muncă, vorbeşte despre ceva care nu este gunoiul de la colţul blocului, tristeţea mea n-are legătură cu Iniţiativa Liberală! Înţeleg foarte-foarte bine starea de frustrare a oricui, dar nu pot să empatizez cu