Spitalul comunal, o metaforă balcanică despre integrare.
Dramaturgul bulgar Hristo Boicev s-a făcut cunoscut în România la scurtă vreme după succesul său mondial cu piesa Colonelul-pasăre, pe care a montat-o la Teatrul Bulandra Alexandru Dabija. Cariera lungă a acestei piese (este poate cea mai bună a autorului) i-a deschis un drum de glorie lui Boicev, simpatizat pentru temele sale ironic-sentimentale la adresa integrării europene a ţărilor foste comuniste din Balcani.
Spitalul comunal e înrudită cu Colonelul-pasăre, fiind vorba de acelaşi vis utopic al drumului spre o Europă a fericirii şi bunăstării. Dacă, în 1996, când a început să se joace Colonelul-pasăre, ideea eşecului părea o premoniţie sumbră, acum, când vedem Spitalul comunal, constatăm că, din păcate, autorul a avut dreptate. Nu neapărat proorocind eşuarea proiectului european, ci prin avertizarea pe care o făcea asupra capcanelor acestei aventuri continentale. Foarte asemănătoare, cele două piese sunt o capcană şi pentru regizor în privinţa registrului tragicomic pe care-l presupun în subsidiar aceste poveşti, despre un anumit mod de amăgire, de care oamenii par a avea nevoie, cu tot riscul amărăciunii pe care o presupune o abordare lucidă a realităţii.
Prin caracterul absurd al întâmplărilor, Spitalul comunal începe ca o comedie. Cam neagră, ce-i drept, având în vedere că, în salonul delabrat al respectivului spital comunal, un doctor cu apucături groteşti (Paul Chiribuţă) şi o soră asemenea maltratează un pacient. Cu trimitere evidentă la celebrul salon psihiatric cehovian (Salonul nr. 6), locul adăposteşte câteva cazuri clinice tipice pentru alienarea generală. Numitorul comun şi cauza îmbolnăvirii trimit la automistificarea indusă de falsele mesaje salvatoare, precum pachetele cu ajutoare de la UE (la fel ca în Colonelul-pasăre), alternând cu
