Cunosc senzația: vezi un afiș de film pe care scrie, mare de tot, "Te rog nu fi rece". Puțin mai jos, titlul: Iubitul meu e zombi*. Pare prea prost ca să nu fie bun! Te asigur că, de data asta, nu e cazul. Și, ca să te scutesc de niște bani cheltuiți anapoda și de sfidarea inutilă a rațiunii, îți povestesc imediat despre ce e vorba.
Lumea, așa cum o știa Sergiu Nicolaescu, s-a dus dracului în urma unei banale zombi-apocalipse. Supraviețuitorii s-au baricadat în spatele unui zid de neam prost, de unde întreprind, sporadic, raiduri destul de sinucigașe în căutare de provizii. În urma unei astfel de descinderi dramatice în teritoriul controlat de morții vii, Julie (Teresa Palmer), o blondă ștearsă, dar foarte inimoasă, e salvată de la moarte de un zombi damblagiu, romantic (are un vinil cu Guns N'Roses!), cu un aer de pămpălău sufletist, pe nume R. (Nicholas Hoult). Care, în urma unui imperativ gastric, îi păpase în prealabil creierul iubitului ei, Perry (Dave Franco). Eveniment în urma căruia – guess what? – bietul R. devine din ce în ce mai uman și mai îndrăgostit de Julie!
Zilele trec, iar nemorții încep să comunice între ei, să-și amintească chestii și – prays the Lord! – să simtă cum le bate din nou inima-n piept! Devine clar că aparent imposibila poveste de amor dintre Julie și R. e, de fapt, un preambul al poveștii de dragoste dintre zombi și umanitatea din ei. Finalmente, toate aceste sentimente degenerează într-o încleștare ridicol de epică, pe viață și pe moarte, pe modelul humans + zombies vs. skeletons (aceștia din urmă fiind un fel de zombilici veterani, mumificați și, deci, irecuperabili din punct de vedere sentimental). Nu vă spun cum se termină. Am de gînd s-o fac puțin mai tîrziu.
Teoretic, un astfel de subiect rece avea șansa să se îndrepte într-una dintre cele două direcții corecte: a) horror-ul de gen, cinstit și bătrînesc, în
