Cred că nimeni dintre cei care urmăresc dinamica politică de la noi încă de pe vremea lui Nicolae Ceauşescu nu îşi face iluzii în privinţa congreselor partidelor.
La aceste mari întruniri naţionale, pline de ceremonii şi oaspeţi – din ţară şi dinafară, uneori –, sunt doar câteva lucruri care interesează. Primul este, desigur, cum se aşază taberele din interiorul formaţiunii politice respective şi din cine se alcătuieşte conducerea. Unii ies, alţii intră în componenţa organelor de conducere centrale, iar după asta, dacă te pricepi un pic la… fotbal, poţi spune destul de lămurit dacă în jurul căpitanului echipei s-a grupat mai degrabă cutare nucleu decât alţii.
Într-o viaţă publică unde grupurile de interese contează infinit mai mult decât respectarea spiritului unui statut sau alinierea la programul generic al ideologiei partidului, aceste regrupări de forţe spun mai mult decât cutare analize sociologice ori trecerea în revistă a măsurilor concrete ale partidului într-o perioadă dată. De aceea, numărarea „echipelor“, sesizarea liderilor acestora, observarea funcţiilor la care au acces prin congres ori a celor de care se despart asigură o cunoaştere mai adecvată decât o mie de sofisticării, arătându-ţi cam la ce să te aştepţi şi, mai ales, de la cine.
O altă chestiune utilă este să observi conţinutul, substanţa propunerilor şi a luărilor de cuvânt de la congrese. Pornind de la premisa că un congres adoptă linia de conduită a respectivului partid pe mai departe, ceea ce se spune dincolo de sloganuri mobilizatoare şi de declaraţii sforăitoare, mai mult sau mai puţin lipsite de conţinut, rămâne important fiindcă, prin raportarea la statut şi la actele şi declaraţiile anterioare ale conducerii şi ale membrilor marcanţi ai partidului, îţi poţi face o idee cu privire la continuităţile şi discontinuităţile aduse de noua întrunire naţională.
În fine, u
