În fiecare an, la 23 aprilie, militarii Armatei României sărbătoresc Forţele Terestre, al căror patron spiritual este Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de Biruinţă.

Dimensiunea istorică a Forţelor Terestre şi a biruinţelor lor izvorăşte din vremuri imemoriale, începând cu anonimii luptători pedeştri. Istoria armatei de uscat reprezintă o însumare a istoriilor armelor şi specialităţilor ce au compus-o dintotdeauna şi o compun şi în prezent: infanteria, vânătorii de munte, tancurile, artileria, geniul, apărarea NBC etc.

Denumite ca atare sau nu, forţele terestre au fost la români, dintotdeauna, nu numai cea mai numeroasă componentă a oştirii, dar şi singura categorie de forţe capabilă să angajeze, să desfăşoare şi să desăvârşească lupte, bătălii şi operaţii, îndeplinind misiuni deosebit de grele, uneori fără sprijinul celorlalte componente ale armatei, situaţie mai frecvent întâlnită înainte de primul război mondial.

Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a procesului revoluţionar de la 1848, a făuririi statului român modern prin Unirea de la 1859 şi a înfăptuirii politicii militare a lui Al.I.Cuza. Principalele arme şi specialităţi componente existau încă din perioada 1859-1860.

Infanteria, arma de bază a sistemului militar românesc, era organizată în şapte regimente, constituite fiecare din două batalioane a câte patru companii. În 1860 a fost creat primul batalion de tiraliori, denumit apoi Batalionul 1 Vânători, marcând astfel apariţia trupelor de vânători.

Cavaleria, singura arma cu mare mobilitate în câmpul tactic, era destinată să îndeplinească misiuni de cercetare şi siguranţă, să execute manevre de întoarcere şi învăluire, precum şi urmărirea inamicului. Cavaleria era constituită din două regimente, organizate fie