De-abia acum, cînd l-am recitit după trei ani,Baudolino mi-a plăcut fără rezerve. M-am întrebat de ce anume am strîmbat din nas – nu foarte tare! – după prima lectură. Poate fiindcă acest Eco intra în coliziune cu ceea ce-mi închipuiam că ar trebui să fie romanele lui, după Numele trandafirului și Pendulul lui Foucault. În clasamentul meu personal, Numele trandafirului e deasupra mai elaboratului Pendul, iar Baudolino, la prima strigare, mi s-a părut un amestec inclasabil și cam stufos între Decameronul lui Boccaccio și Pantagruel-ul lui Rabelais, trimițînd printre rînduri la Istoria secretă a bătrînului Procopius din Cezareea, cu care istoricul l-a defăimat pe Justinian împăratul cu aceeași sîrguință cu care l-a lăudat în Izbînzile lui Justinian. Or, de fapt, aceste trei cărți sînt trei ași cu care Eco își pune cititorii la încercare, stîrnindu-i să le ierarhizeze.

Baudolino pare scris cu o lejeritate de-a dreptul umoristică, deși – culmea! – e mai complicat decît Pendulul și mai apropiat de romanul popular decît Numele trandafirului. De-abia după ce i-am citit Cimitirul din Praga, m-am prins că marelui mehenghi al semioticii i se rupe de toate clasificările docte ale romanului și că acest mi-se-rupism a început chiar de la prima lui aventură epică. Așa cum, în Numele trandafirului, Eco ia și peste picior, dar și în serios romanul cu detectivi, iar în Pendulul lui Foucault demontează thriller-ul cu enigme istorico-metafizice, ca să-l rescrie cum are el chef, în Baudolino Eco se amuză să amestece cronica istorică, utopia și poveștile medievale, într-un text pe care, pînă aproape de sfîrșit, nu știi de unde să-l iei. Baudolino, copilul de țăran luat de suflet de împăratul Frederic Barbarossa, fost student, spion, soldat și călător, îl scapă de la moarte , în 1204, pe un anume istoric bizantin cînd Constantinopolul e cucerit, jefuit și incendiat de cruciați