132.   „România literară” continuă, număr de număr, „văicăreala” pe seama situaţiei  CASEI  MONTEORU din care urmează să fie evacuată Uniunea Scriitorilor.      „ Apelul…” e plin de construcţii de genul: „O clădire cu profunde semnificaţii culturale din centrul Bucureştiului va dispărea…” sau „Această casă plină încă de amintirea – şi urmează o referire la numele celor care au lăsat  măcar o urmă prin această casă – redată de justiţie moştenitorilor fostului proprietar şi este în pericol să dispară…”  etc., dă în final şi o  posibilă soluţie, una singură:  „Statul român, cel care a fost proprietarul ei până acum câţiva ani, poate să redevină, legal,  proprietar şi să o redea circuitului cultural, aşa cum a făcut în alte situaţii similare ( vezi cazul sediului UNITER  de pe str. George Enescu). Ne permitem chiar să afirmăm că statul român, prin organismele sale alese şi numite, are datoria de a cumpăra această casă, a o restaura, pentru că este vorba de un monument istoric şi de arhitectură, ca unul în care se mai poate regăsi stilul lui Ion Mincu, pentru a o transforma într-un centru cultural, unde să aibă loc evenimente literare şi artistice de importanţă naţională. (…) Facem un apel la toate organismele statului, de la Preşedinţie la Guvern şi la Primăria Municipiului Bucureşti să nu-şi uite datoria pe care o au faţă de istoria culturală a României.             Finalul „Apelului…”  are o formulare egoistă: „Toţi cei care doresc să se alăture acestei cauze pot semna petiţia pe…”.             Daţi-mi voie să nu fiu de acord. Casa Monteoru găzduieşte un sindicat al  elitelor scriitoriceşti, elite care beneficiază de drepturi stabilite prin  statutul uniunii lor. Tot ele ar trebui să fie cele care să pună ban lângă ban, contribuţie lângă contribuţie, să strângă suma   necesară şi s-o cumpere.  „Apelul…” nu ar trebui să fie unul care să arate, într-un