În 23 aprilie, Biserica îl prăznuieşte pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, exemplu de curaj al mărturisirii credinţei. Nici chinurile, nici tentaţiile nu l-au putut clinti.

Sfântul Gheorghe a trăit în vremea împăratului roman Diocleţian (284 - 305). S-a născut în Capadocia, într-o familie de creştini. Tatăl său, Gherontie, slujise ca ofiţer în Armenia.

După moartea acestuia, mama, Polihronia, îşi duce copilul în Palestina, la Lida, locul ei de naştere, unde avea o moşie. Gheorghe creşte aici, bucurându-se de o educaţie aleasă.

Ca şi tatăl său, îmbrăţişează cariera armelor. Frumos şi viteaz, el urcă repede treptele ierarhiei, ajungând membru al gardei lui Diocleţian şi şef de corp de armată.

În 303, Diocleţian lansează marea prigoană împotriva creştinilor. Cine ar putea descrie uluirea împăratului, când, în plin consiliu imperial, în care trebuiau puse la punct detaliile campaniei de exterminare a creştinilor, Gheorghe s-a ridicat şi a mărturisit de bunăvoie că este creştin, perfect conştient că asta însemna moartea?

(Teribilă pildă pentru vremurile corecte politic de azi, când a-l mărturisi pe Hristos devine din ce în ce mai mult un act de curaj!)

Diocleţian a interpretat mărturisirea ca pe un afront personal, de la un om în care învestise încredere şi dragoste. El a poruncit ca Gheorghe să fie dus în temniţă şi torturat, pentru a renunţa la credinţă.

Groaznice sunt chinurile la care este supus Gheorghe. I se pune pe piept o piatră uriaşă, care aproape îl striveşte. Este legat de o roată care se învârte deasupra unor săbii ascuţite. Cum roata se apropie din ce în ce mai mult de tăişuri, rănile sunt din ce în ce mai adânci şi mai grave. Gheorghe le suportă însă pe toate, cu puterea rugăciunii.

Rănile pe care le căpăta ziua se vindecau uluitor de repede, în timpul nopţii. Văzând asemenea minune, mulţi dintre ostaşii care îl tortura