Am văzut la Paris, luna trecută, spectacolul La fille de l’arc-en-ciel - Fata din curcubeu de Lia Bugnar, produs şi jucat de Marcela Motoc Aguessy - în rolul prostituatei, cu acompaniamentul, la acordeon, al lui Gabriel Androne, muzician –rom.

Franceza şi româna au făcut un cuplu inedit în acest spectacol jucat în spaţiul intim al Théâtre de l’Orme, înfiinţat la Paris în 2002 de pasionatul şi pasionantul regizor român Lauremţiu Azimoară. Secvenţele-monologdin viaţa prostituateiau fost performate în franceză, în alternanţă cu melodii celebre româneşti- « Cine iubeşte şi lasă », « Mi-am pus busuioc în păr »- interpretate de actriţă pe limba Mariei Tănase. Am ieşit cu o impresie tonifiantă, alimentată pe mai multe planuri. În acelaşi timp am ieşit cu o impresie de potenţial generos, care ar merita încă explorat. Trebuie spus din capul locului că, la Paris, oferta de spectacole pe seară este halucinantă, jucîndu-se în acelaşi timp cîteva sute de piese, care-şi caută publicul într-o concurenţă acerbă, la scenă deschisă. Geniale sunt doar cîteva, le numeri pe degetele de la o mînă. Onorabile sunt cîteva zeci, neinteresante o imensă majoritate. Dar cum (şi) teatrul e o afacere de gust, diversitatea gusturilor într-o mare capitală europeană rămîne, alături de încrederea în talentul personal, un capital de pornire. Să vrei să te produci la Paris ca artist independent cu o producţie proprie e un miraj dar şi un motor în sine : pentru artiştii lumii Parisul e scena prin excelenţă. Este vorba nu mai puţin de o provocare concretă, logistică şi financiară : ce sală îţi permiţi să închiriezi, ce buget de comunicare ai pentru a face cunoscută piesa ta şi a atrage publicul în hăţişul de oferte, ce investiţie minimă în costurile de producţie eşti capabil să pui în ecuaţie. Rămîne la fel de adevărat că Parisul este locul unde există public pentru orice, dar tot trebuie să ai ş