La o trecere în revistă a dosarului re­cep­tării de care s-a bucurat romanul Si­monei Sora de la apariţia sa, în toamna anului trecut, până în acest moment este evidentă aprecierea unanimă a criticii de întâmpinare, care a văzut, pe rând, în Hotel Universal, „o carte de vâf a prozei noastre din ultimii ani“ (Paul Cernat), „o admirabilă proză hi­tech şi deo­potrivă un roman-eseu“ (Tania Radu), care „descoperă un romancier autentic“ (Adriana Stan), „o carte barocă, ame­ţi­toa­re“ (Adina Diniţoiu), deopotrivă „pentru cititori «inocenţi» şi pentru cei dedaţi la rafinamente“ (Luminiţa Corneanu). Fără îndoială, Hotel Universal e un roman cu toate ingredientele necesare unui best­seller autohton: amplasare în spaţiul exo­tic, pestriţ – atât ieri, ca şi astăzi – al centrului bucureştean, ezoterism, in­tri­gă subsidiară de policier, straniu şi fan­tastic, o saga pe linie feminină, ale cărei protagoniste sunt pitoreşti deţi­nă­toa­re a tot felul de secrete, atmosferă şi parfum de epocă, totul condimentat cu ele­mente de psihanaliză, politică recentă (e vorba despre Revoluţia din ‘89) etc. Dar Bucureştiul Simonei Sora nu e nici pe departe unul idealizat, autoarea e de­par­te de acea „sfinţenie de tumbe şi leşi­nuri“ a unora dintre alcătuitorii mito­lo­giei sale (cu o sintagmă a lui Ion Vianu, de pe coperta a patra a cărţii), iar acest lucru, o empatie scăzută cu „Bucureşciide pe gârlă“ (formula îi aparţine Radei şi e oarecum peiorativă, Capitala fiind nu­­mită astfel după un sat din Hu­ne­doa­ra), se simte mereu pe parcursul lecturii. Prin urmare, cititorul care se va aştepta la învierea unor locuri ale memoriei care, deşi poate sordide, să aibă aura lor de frumuseţe şi întristare (ca în paginile prozei cărtăresciene, sau, într-un alt re­gis­tru, la Eliade, dar şi la autoare pre­cum Ioana Pârvulescu sau Doina Ruşti) va trebui să se mulţumească cu rare, dar emblematice, im