La începutul anilor şaptezeci poetul Adrian Păunescu fusese plecat la un an de studii în SUA. Cu acest prilej el a urmărit îndeaproape noile tendinţe ale muzicii tinere americane, dorinţa de a spune în mod liber idei şi de a comunica sentimente. Tocmai îşi începuse nemurirea artei sale Bob Dylan.
Revenit în ţară, Adrian Păunescu s-a gândit să aplice la noi, ceea ce a văzut în SUA. A luat legătura cu vârfuri ale culturii şi literaturii româneşti pe care le-a cooptat în cenaclu. I-a chemat şi i s-au alăturat, la început: Florian Pittiş, Tudor Gheorghe, Doru Stănculescu, poeţii Dorin Tudoran şi Radu Stanca. Au mai venit pe parcurs Şerban Cioculescu, Sabin Bălaşa şi Geo Dumitrecu. La începutul începutului cenaclul era un cadru de dialog între literarură şi arte. Pe urmă, la cenaclu au început să fie prezenţi din ce în ce mai mulţi cantautori ai genului, foarte talentaţi.
Tinerii trăiau, chiar dacă pe moment, iluzia că sunt liberi şi că se pot manifesta plenar. Era ceva nemaivăzut şi nemaintâlnit în România acelor ani. Aşa au apărut marile valori folk ale României: Mircea Vintilă, Victor Socaciu, Vasile Şeicaru, Maria Gheorghiu, Tatiana Stepa, Cristian Buică, Mircea Bodolan, Vasile Mardare, Vali Sterian, Nicu Alifantis, Ducu Bertzi, Anda Călugăreanu, Ştefan Hruşcă, Pasărea Colibri, Valeriu Penişoară, Andrei Păunescu, Daniel Julean, Mircea Baniciu, Adrian Ivaniţchi, Raul Cârstea, Alexandru Andrieş, Evandro Rosseti, Gheorghe Gheorghiu, Poesis, Marius Baţu…
Aceşti mari cantautori precum şi alţii s-au făcut remarcaţi în totalitate, fără excepţie, şi datorită faptului că ceea ce cântau ei se numea poezie. De fapt, asta diferenţiază muzica folk de oricare alt gen muzical: calitatea cuvântului cântat. Tocmai de aceea, amatorii de muzica folk sunt socotiţi şi fini degustători de poezie.
Aseară, într-un club, am trăit un adevărat dezmăţ al muzicii f
