Presa zbârnâie iarăşi pe tema averii Bisericii. După ce citesc despre „afacerile şi averea” Bisericii, încerc sentimentul că sunt un trântor nesimţit, un afacerist veros, care storc ilegal banii amărâţilor şi aiuriţilor, vânzând iluzii religioase. Asta dacă nu am atacuri de panică, gândindu-mă că am devenit subiectul unei vânători de vrăjitoare.
Într-o ţară sărăcită şi furată sistematic, chiar cu ajutorul unor mijloace de presă (deh’… „sfântul contract” spunea un jurnalist), cifrele vehiculate la adresa Bisericii par ameţitoare. Ţi se pare că Biserica nu se ocupă cu altceva decât cu obţinerea de profit de oriunde şi oricum. Dacă raportezi cifrele la situaţia reală din teren Biserica nu mai pare aşa capitalistă, ci chiar începe să pară o instituţie demnă, care se străduie să mai păstreze ceva din demnitatea acestui popor, în contextul unui globalism rapace şi uniformizant. Acum însă, depinde dacă publicul are răbdarea şi inteligenţa să facă distincţia necesară. De regulă nu o are...
Dacă însă privim situaţia din punct de vedere al comunicării mediatice, lucrurile devin foarte clare, pentru cine cunoaşte cât de cât domeniul. În fond, toată strădania de a prezenta clericii ca nişte afacerişti veroşi nu are decât un singur scop: eliminarea din zona de interes decizional public a unei Biserici care are o morală ce nu se mai potriveşte noilor tendinţe ale globalizării. Să o luăm sistematic:
1. Momentul. Astfel de atacuri de presă apar aproximativ în preajma discutării unor subiecte în care Biserica are un cuvânt de spus. Cum societatea românească îşi tot caută de ceva vreme busola, este normal ca Biserica să se pronunţe periodic asupra unor chestiuni. Atunci când poziţia exprimată este incomodă pentru anumiţi factori decidenţi, se recurge la atac. În fond, nici un articol sau ştire nu apare fără un scop „lucrativ” bine definit. Cine îşi permite, în
