Un drum care face la dreapta de pe strada Brestei duce către locul lui nicăieri. Acolo te simţi ca-n vestul sălbatic, iar senzaţia este creată, în primă fază, de drum. Hârtoape peste hârtoape, gropi şi nori de praf îţi trezesc senzaţia de aventură texană. Pe ici, pe colo, mai vezi păscând o vacă sau case lăsate neterminate, ca după război. Probabil, oamenii au realizat la jumătate ce-i aşteaptă şi au fugit ca de ciumă. „Ca de bombe“, cum spune o localnică. Bine aţi venit în Troaca, în cel mai uitat dintre cartierele craiovene!
Zis şi Rovine II, cartierul Troaca din Craiova era odată un sat al comunei Cernele. Acum e izolat de lumea civilizată. Aici, autobuzul merge doar de patru ori pe zi, la ore fixe. Şase jumate, unşpe, unu şi şapte seara. Toţi locuitorii ştiu pe de rost aceste ore şi-şi fac programul în funcţie de ele. Dacă n-au maşini sau dacă nu-i ajută picioarele, nu prea au cum să ajungă în adevărata Craiovă, cea „de la centru“.
Sărmanii oameni, care plătesc impozite de oraş, de capitală de judeţ, de oraş al secolului XXI, n-au mai văzut de mult picior de autoritate interesată de soarta lor. Unii sunt atât de supăraţi încât au dat în patima băuturii şi devin agresivi imediat cum îi întrebi ce-i deranjează. „Aici nu se mai poate rezolva nimic. Nimeni nu vine să ne mai întrebe“, urlă un cetăţean mai turmentat, întâlnit la un colţ de stradă. Dincolo de mirosul de ţuică, bărbatul are dreptate: oamenii din Troaca nu au gaze, apă, canalizare. Cetăţeanul se uită către calul lui înhămat la căruţă şi-şi trage nădragii în timp ce scuipă pe jos. Praful e înecăcios.
„Taci, dadă, taci!“
E de înţeles de ce unii îşi mai alină durerea cu alcool. În Troaca nu există farmacie sau dispensar, singurul loc unde s-ar putea trata fiind dispensarul de la Cernele. „Sunt trei kilometri până la stradă şi dispensarul e şi mai departe“, spune Marinela Firicel, car