Ideea acestui articol vine din observatia – banala, in general impartasita si trista – ca nu suntem antrenati in arta dialogului. Sa nu ne amagim ca lipsa unei etici a dezbaterii respectuoase cu celalalt este doar pacatul “cetatenilor de rand”! O anumita impermeabilitate la opinii diferite, suprematia acordata experientei si convingerilor personale, fanatismul ideologic de orice culoare si gandirea dihotomica in alb si negru ne impiedica sa intelegem complexitatea problemelor politice si sa exploatam potentialul unei dezbateri democratice respectuoase intre cetateni.

De cate ori ma confrunt cu atitutdini anti-democratice, imi aduc aminte de Hannah Arendt, o ganditoare a carei opera se bucura de o receptie relativ buna in Romania. “Originile totalitarismului,” “Eichmann la Ierusalim” si “Conditia umana”, ca si reflectiile sale asupra violentei si adevarului in politica, sunt citite si adesea invocate public. Mai putin studiate sunt cursurile sale despre filosofia politica a lui Kant, filosofie politica pe care Arendt o gaseste in “Critica facultatii de judecare” – adica in opera estetica a lui Kant. Aceste cursuri, cred eu, ne pot ajuta sa intelegem cum ar trebui sa ne reinventam ca cetateni ai unei societati democratice.

Intentia acestui articol nu este de a intra intr-o discutie despre validitatea strategiei arendtiene de a folosi a treia critica a lui Kant drept inspiratie pentru o teorie politica. Indiferent de ce gandim despre fidelitatea Hannei Arendt fata de Kant, modul in care ea conceptualizeaza puterea de a judeca politicul este important pentru publicul roman, un public ce prea usor trage concluziile, prea usor cade in pacatul dogmatismului, si prea usor inchide urechea la argumentele ce nu ii sunt pe plac.

In ceea ce urmeaza, voi schita doar conturul conceptiei sale de judecata politica, o conceptie pe care o consider valoroasa si impor