România se află la marginea Europei. Această simplă observație geografică este încărcată de semnificații. Teritoriile locuite de români au fost, de-a lungul istoriei, expuse asaltului unor forțe venite dinspre Est. Eseistul român Ion Vianu punea întrebarea: „ce va putea elibera țara noastră din această capcană a istoriei?“. Iar răspunsul său a fost: „în primul rând, respectul pentru marile valori europene, mai cu seamă pentru instituțiile democratice“.

De la căderea comunismului, imboldul pen­­tru reforme a venit, în România, mai de­grabă din afară decât din interior. FMI, Con­siliul Europei și UE au fost principalii catalizatori ai reformei, iar ne­cesitatea de a satisface ce­rințele acestor instituții pentru a realiza integrarea în așa-numitele „structuri euro-atlantice“ a stimulat și a călăuzit procesul de re­forme în România. Ală­tu­rându-se NATO și UE, Ro­mânia a trecut de la ne­si­guranță în privința poziției și viitorului ei în Europa la certitudine. Statutul de membră a NATO și UE a oferit stabilitate politică și eco­no­mică, o ancoră pentru reformele pe care România le-a demarat de la căderea re­gi­mului comunist. Acceptarea României ca membră a NATO, după decizia luată la Sum­mitul de la Praga, în noiembrie 2002, și aderarea la UE reprezintă cele mai im­portante succese din punct de vedere po­litic și economic înregistrate de această ța­ră. Totuși, recentele evenimente din Ro­mânia au ridicat un semn de întrebare în privința angajamentului multor politicieni români față de valorile culturale care că­lă­uzesc Europa. Prin „culturale“ înțeleg, în acest caz, spiritul democratic care carac­terizează Europa.

Despre România nu se poate spu­ne că, în privința NATO, nu a jucat un rol activ în pro­mo­va­rea valorilor și obiectivelor Ali­anței prin participarea la ope­ra­țiunile și misiunile acesteia. România a ofe­rit NATO cea mai mare țară din Eur