La începutul primului Război Mondial în municipiu Arad erau deschise mai multe locaţii care funcţionau ca şi bordeluri.

Una dintre locaţii este imobilul situat pe strada Florilor, la numărul 1, pentru care în anul 2012 s-a deschis o anchetă, deoarece DSP Arad plătea o chirie de 2700 de euro pe lună pentru doar pentru 450 de metri pătraţi.

În acest bordel, dar şi în multe altele se practica pe timpuri prostituţia. Acolo doamnele şi donmişoarele se întâlneau cu clienţii. În ţara noastră prima încercare de reglementare a prostituţiei s-a realizat în 1859, dupa ce cu şase ani mai devreme fusese introdusa obligativitatea „conduitei”.

Matroanele bordelurilor, numite „femei pezevenghi”, îşi trimiteau fetele, discret, la control medical săptămânal. Între 1862 şi 1930 a funcţionat în România sistemul de inspiraţie reglementaristă, adică sistemul prostituţiei colective, a „pensionarelor de bordel” şi al prostituţiei practicate individual cu o condicuţă de sănătate.

Pe lângă bordeluri, în Arad se practica prostituţia şi în locuinţe particulare închiriate. Sistemul reglementarist ia sfarşit în 1930 prin articolul 305 al noii legi sanitare şi de ocrotire socială care desfiinţează „casele de prostituţie sau localurile unde se practica prostituţia cu femei găzduită”.

Istoricii spun că şi după acel an, în Arad a continuat practicarea prostituţiei, chiar dacă persoanele care făceau acest lucru îşi asumau un risc. Pe vremuri tariful unei prostituate era de 500 de lei pe seară. Se mai spune că pe vremea domniilor fanariote, în secolul 18, se făceau presiuni din partea mitropoliţilor pe conducători, să stopeze „păcatul curviei, ce vatămă sufletul şi înnebuneşte trupurile”.

În 1751, la Timişoara, împărăteasa Maria Tereza a Austriei a ordonat să fie adunate prostituatele din imperiu şi să fie duse în Banat pentru „a-l popula”. De frica bolilor venerice