Congresul PSD a demonstrat încă o dată, dacă mai era nevoie, că Puterea se guverneză pe ea însăşi şi atât. Că ruptura dintre guvernanţi şi cei guvernaţi se adânceşte cu atât mai mult cu cât primii primesc mai multe voturi din partea celorlalţi.
Festivismul afişat la Congres, veselia care i-a cuprins pe toţi, grandomania generală, luxul deşănţat - pornind de la benerele imense cât toată Sala Palatului, ecranele gigant din interior şi cabinele de vot cu sistem electronic - reprezintă exact opusul ultimului an de guvernare, marcat de lipsă de viziune economică, taxe mai multe şi mai mari, închideri de combinate, numiri politice, blocarea investiţiilor, scandaluri alimentare ori de plagiat, creşterea şomajului şi în general scăderea nivelului de trai. Sunt date statistice care nu pot fi combătute nici măcar printr-un congres extraordinar pompos.
Dar două lucruri au lezat nu doar bunul simţ şi logica, ci istoria unei naţiuni prea puţin conştientă atunci când ar trebui să fie revoltată şi prea uşor manipulabilă atunci când ar trebui să se simtă jignită.
În primul rând, sloganul sub care a avut loc congresul: "120 de ani de social-democraţie". Bun, nu cred că se mai îndoia nimeni că PSD nu este urmaşul retuşat al fostului PCR, dar să te lauzi că România a avut 120 de ani de social-democraţie şi să integrezi (chiar şi indirect) cei peste 40 de ani de dictatură comunistă social-democraţiei mi se pare un gest criminal. România n-a avut între 1947 şi 1989 social-democraţie, ci doar comunism stalinisto-ceauşist, un regim criminal, din care, ce-i drept, se trage cea mai mare parte a PSD de azi şi a clasei politice româneşti în general.
În al doilea rând, să aplauzi în picioare, cu atâta frenezie, un infractor condamnat definitiv pentru fapte de corupţie, este o palmă nu atât la adresa Justiţiei (pe care oricum nu o respectă prea mu
