Îi admir sincer pe românii educaţi şi mai puţin pătimaşi care, dintr-un motiv sau altul, au rămas în ţară şi îşi duc crucea, zilnic, fără să cadă în deznădejde. Asta ţine şi de felul omului de a fi, dar şi de altceva, mai presus de puterea de înţelegere comună.

Sunt încredinţat că ei reprezintă un bun de preţ al României de azi, căruia nimeni, în afara de Dumnezeu, nu-i poartă de grijă. Când scriu aceste rânduri, mă gândesc la toţi aceia care se trezesc de dimineaţă şi ajung la lucru netulburaţi sufleteşte de răutatea ce colcăie în jurul lor. Într-o societate în care este suficient să treci în revistă “ştirile zilei” pentru a înţelege că nu se poate întâmpla nimic bun multă vreme de acum încolo, calmul devine prima dintre virtuţi.

Dacă citeşti online presa din ţară şi te afli într-o lume „sănătoasă la cap“, parcă te molipseşti de hipertensiunea ce apasă pe creştetul societăţii noastre. Dar se poate întâmpla ca, la câteva minute de când ţi-ai pus laptop-ul dinainte, să auzi vorbindu-se în jurul tău într-o limbă străină. Atunci parcă simţi că te trezeşti dintr-un vis urât şi că, măcar pentru un timp, eşti la adăpost de mizeriile traiului „care pe care“. În staţia de autobuz nimeni nu se îmbulzeşte să urce, la piaţă nu ţi se fură portofelul şi nu eşti înjurat, la cafenea eşti servit cu zâmbetul pe buze. Mici lucruri de care ai parte zilnic şi pentru care te simţi un pic vinovat, atunci când îţi revin în minte oamenii buni şi demni pe care-i ştii rămaşi acasă. Lor li se poate întâmpla oricând contrariul: pot fi scuipaţi pentru o greşeală în trafic, reală sau imaginară, pot fi loviţi de şuţi pentru că au atenţionat o femeie căreia tocmai i se tăia geanta în tramvai sau îşi pot pierde locul de muncă pentru că n-au abilităţi de lingăi.

Mulţi dintre aceşti oameni trăiesc, totuşi, netulburaţi în România zilelor noastre, printre lichele şi impos