Congresul PSD a insemnat pentru mine un moment de emotie. Am fost intr-o situatie pe care mi-e greu sa o definesc. Am participat la toate etapele de “constructie” a acestui partid.
Din 199o, cand am fost ales purtator de cuvant si responsabil pentru relatii externe al FSN, ulterior ca presedinte executiv al FDSN sau PDSR si, pana in 2001, cand, in calitate de presedinte fondator (alaturi de Alexandru Athanasiu – pe care am regretat ca nu l-am revazut la Congres), am lansat Partidul Social Democrat – partid acceptat in Internationala Socialista (la reuniunea din Brazilia, cu un singur vot impotriva – cel al PD-ului lui Basescu). Imi vin in minte numeroase momente in care istoria mea personala s-a legat de istoria acestui partid. Si cu bune si cu rele. Unele amintiri as vrea sa le sterg complet din memorie. Pe altele as vrea sa le pun in cea mai pretioasa caseta a trairilor si memoriei mele.
De aceea, mi s-a parut aproape ireal sa particip, in calitate de “invitat”, la un congres al partidului la a carui nastere am contrubuit. Multor colegi din sala – am avut impresia – li s-a parut, de asemenea, ciudata aceasta postura. De ce s-a ajuns aici, stiti deja.
M-am bucurat sa reintalnesc vechi prieteni sau colegi din toata tara. M-am bucurat sa-l reintalnesc si pe presedintele Internationalei Socialiste – George Papandreou – un bun prieten. M-a impresionat enorm primirea care mi-a fost facuta. Cunosc ritualurile si ceremoniile de la congrese. Stiu ce inseamna sa fie prezentat cineva. Stiu sa “ascult” aplauzele din sala. In momentul in care insa, intorcandu-ma spre sala, am vazut cum se ridica in picioare, in valuri, cei 5000 de colegi, pentru a ma aplauda, am simtit ca mi se abureste privirea si am simtit cum o mare caldura ma cuprinde…
Nu vreau sa comentez acum mesajele, discursurile, alegerile. Va fi timp pentru asta.
SURSA: blog A
