Sunt întru totul de acord cu neurologii şi pedagogii de azi care, spre deosebire de înaintaşii lor, au încetat să mai socotească deprinderea de a scrie cu mîna stîngă drept o anomalie ce trebuie condamnată şi în-dreptată cu metode severe.

„Stîngaciul” nu e o fiinţă inferioară şi nici atît de „diferită”, încît să merite un tratament discriminatoriu. Şi Napoleon, şi Einstein şi Beethoven au fost stîngaci. Constat însă că o anumită evoluţie a mentalităţilor tinde să depăşească înţelegerea (şi integrarea) firească a fenomenului, pentru a instaura o hiper-corectitudine delirantă. Ca şi în cazul altor „specificităţi” biologice, se stabileşte nu numai că ”a fi stîngaci” e perfect în regulă, dar că a nu fi stîngaci e, mai degrabă, o nemeritată (şi deci nedreaptă) poziţie de „superioritate”, un privilegiu arogant, dacă nu chiar o deficienţă, o limită transformată într-o practică discriminatorie. „Specialiştii” încep să ne explice că, din fericire, numărul celor care preferă folosirea mîinii stîngi e în creştere. Se estimează că, în 6-7 ani, se va ajunge la un miliard. E foarte bine, întrucît stîngacii sunt mai creativi, mai ingenioşi, mai îndemînatici decît „dreptacii”, ceea ce ne garantează că vor schimba lumea în bine: vor asigura un spor de inteligenţă şi o relativizare a cunoaşterii strict senzoriale. Uneori, „stîngăcia” e semnalată ca un favor genetic al „caselor mari” (casa regală britanică, de pildă). Alteori, se observă semnificative repartiţii geografice ale fericitului „flagel”: Asia de Sud şi Europa de Est (unde numărul „împricinaţilor” nu pare să fi atins, totuşi, masa critică necesară pentru a provoca, în zonă, progrese echivalente cu cele din teritoriile „dreptacilor”: Europa de Vest şi Statele Unite). Evident, nimeni nu e perfect: stîngacii par să fie, în mai mare măsură, predispuşi la anumite boli (schizofrenie, dislexie, alcoolism) şi au, cînd scriu, o m