Cu un Executiv fără o direcţie clară, cu ţinte economice ratate, cu o opoziţie slabă şi oameni în stradă, Franţa rămâne motorul gripat al UE.
În mai-iunie 2013, Partidul Socialist revenea la putere după zece ani, iar un preşedinte de stânga la Palatul Elysée după 17 ani. Totuşi, citatul din titlu aparţine unui lider socialist, Jean-Christophe Cambadélis, secretar naţional al PS, fiind semnificativ pentru starea de spirit a celor care guvernează azi Franţa. Iar soarta Franţei ne interesează nu numai în sine, ci şi prin consecinţele la nivel european pe care le poate avea o posibilă criză socială şi politică în această ţară. Pentru moment, la nivel intern ambianţa este dată în aceste zile şi de o presă care, pentru a descrie sfidările momentului, face apel la repere istorice cum ar fi „Anii 1930“ (pentru Nouvel Observateur, centru-stânga), sau chiar „1789“ (Le Point, centru-dreapta).
Un preşedinte indecis
Hollande a fost ales pentru că era un perfect anti-Sarkozy. Paradoxal, însă, faptul că şi-a ţinut promisiunea de a fi „un preşedinte normal“ pare a fi azi principala cauză a criticilor la care este supus. Indecizia sa este subiectul recurent al deriziunii publice, iar părţi întregi din „majoritatea prezidenţială“ se întreabă „dacă există un pilot în avion“. Deşi preşedintele este mult mai discret ca predecesorul său, figura primului ministru rămâne una marginală. Cu alte cuvinte, deşi Hollande cel puţin a vrut să pară că mai mult prezidează decât guvernează, opinia publică îl identifică ca fiind nu numai principalul, ci chiar singurul responsabil de acţiunile majorităţii de stânga.
La prima sa conferinţă de presă, din noiembrie, Hollande a răspuns destul de convingător îngrijorărilor publice, care se exprimau deja în mod insistent, dar, la cinci luni de la acel moment, Hollande 2 nu pare că s-a i
